Nela Mironela
Fragment din romanul „Cartea nimicurilor”

– Era prin o mie nouă sute noușpatru… dă drumul la poveste Nela, trecând vorbele prin mijlocul unor covrigi de fum.

Împlinisem jumătatea de veac și-o frecam la o publicație lunară, împușcând francul, fără mari perspective. Mă țineam cu unul, nu foarte competitiv, însurat, cu leafă așa și-așa, mediocru la pat. Știi genul, nu cunoaște decât o poziție, bagă nasul în pernă, lângă urechea partenerei și dă din cur. Dacă termină prea repede e vina ta. Dacă nu începe deloc e tot vina ta. Și pe urmă trebuie să ajungă iute acasă, la nevastă.

Ei, dar nu despre asta vorbim. Într-o zi îmi pune Dumnezeu mâna în cap, deși, la păcatele mele, m-așteptam mai degrabă să-mi dea vreo boală. Mă sună Ilie, un fost cordac din facultate, care umblase în limbă după mine. Că să ne vedem neapărat, după atâta amar de vreme, că are ceva să-mi propună. M-am dus, de ce să nu mă duc? Dacă-i cu o cină bună, cafeluță, poate și-un coniac, pot să mă și las o noapte.

Când colo, ce să vezi? Ilie, acum un ofilit, dragă, ajunsese director la un cotidian finanțat în draci de Lupu, țeparul cu autostrăzile. Și ce s-a gândit el, ia să-i fac un bine Nelei, ca a fost fată bună cu mine și poate-o să mai fie. Pe scurt, m-a pus șefă de secție la Social. În locul lui Dani ăsta, al tău.

O, da, îmi amintesc perfect. M-a chemat și pe mine fostul tău, care tocmai devenise noul nostru director, și mi-a zis că de mâine sunt înlocuit la șefia secției, dar pot să-mi păstrez leafa, chiar dacă nu mai am decât funcția de redactor. Așa se gândise el că e o compensație echitabilă.

Pe urmă mi-a făcut cunoștință cu tine, iar tu, dragă Nelo, ai bălmăjit niște chestii. Că tu nu vrei să iei locul nimănui, dar dacă necesitățile ziarului o cer, că așa și pe dincolo, o să colaborăm bine mai departe, c-o să fiu omul tău de încredere, de-astea. Însă cum ai ajuns în secție, să cunoști colectivul, ai zis „Băi, frecățeilor, daʼ pe-aici nu se bea nimic? E deșertul tătarilor?”.

Că era singura carte pe care o citiseși în ultimii cinci ani. L-ai chemat pe practicantul Viorel, i-ai spus că e nerușinat de tânăr, drept pentru care poate o să-ți asumi răspunderea dezvirginării lui și i-ai dat bani să se ducă după un litru de ceva, orice, numai tare să fie.

– Și Dani ce zicea în vremea asta? S-a supărat?

– Ei, de ce să se supere, dragă? Lua aceiași bani și-i făceam eu treaba. Oricum, după ce mi-a prezentat oamenii, după ce mi-a explicat ce face fiecare (că eu habar n-aveam ce trebuie să fac ca șefă de secție, dar Ilie zicea că nici nu trebuie, știu ceilalți), eu și el am devenit foarte buni prieteni.

– Cât de buni? tremuri tu, Antonia.

Buni rău, Nelo. Ai dat gata litrul de votcă, ce-i drept nu singură, ci cu mine și Viorel, apoi ai adormit cu capul pe biroul de șefă. În numai două ore, aveai mai multă autoritate și simpatie de la subalterni decât reușisem eu să strâng în șase luni.

M-am oferit atunci să te conduc la un taxi, ca să-l mântuiesc pe stagiarul hăituit de privirile tale flămânde.

„Vino și tu cu mine, că la mine la bloc i-un ghețuș de-ți rupi noada”, m-ai invitat elegantă.

Am lăsat pe cineva la cârma secției oricum în derivă și te-am dus undeva, prin Colentina, unde dă să se termine Bucureștiul.

„Acum, dacă tot m-ai târât pân-aici, du-mă sus, nu vezi ce-i pe treptele astea? Unde te grăbești, ia foc gazeta voastră de căcat?” te-ai văicărit iar, clătinându-te periculos.

Și te-am dus. La etajul nouă.