Tramvaiul fantomă
Fragment din romanul „Cartea nimicurilor”

Email

Între aceste două revederi ale noastre, a mai fost una, la vreo opt ani după ce terminasem facultatea. Am lăsat-o înadins la urmă, încălcând ordinea cronologică, tocmai fiindcă îmi pare cea mai apăsătoare dintre ele, cea mai încărcată, mai greu de uitat.

Mă-ntorceam de la o petrecere. Nu mai știu care fusese prilejul, plecasem de-acolo pe la zece seara, lucru de mirare altădată. Însă ceva nu-mi priise, simțeam nevoia să iau o gură de aer rece înainte de-a ajunge acasă. Pe la Sfântul Gheorghe, luasem destul aer, așa că m-am oprit în stația de tramvai, lângă chioșcurile de ziare și reviste, cu gândul să mă urc într-un vagon întârziat, căci taxiuri nu se zăreau, șoferii fiind pesemne ocupați să jecmănească alte victime.

Am așteptat o vreme.

În stație nu se prea strânseseră amatori de tramvai. Doi tinerei, o fată și-un băiat cred, dar nu eram foarte sigur, se sărutau pasional ceva mai încolo, chiar sub unul din felinare. Se pricepeau foarte bine să-și folosească mâinile.

O gospodină, rătăcită la o oră cu care nu era obișnuită, încercase să-și târască sacoșele mai aproape de mine, cu intenția de-a porni o discuție, dar se răzgândise prudentă.

Iar pe marginea jardinierei betonate sforăia un cerșetor ostenit de orele suplimentare de peste zi. N-avea nicio grijă, era vară, în urmă cu o iarnă fusese revoluție, iar patrulele de milițieni, acum agenți de poliție, încă sufereau de sfială.

Se făcuse aproape unsprezece și pe bulevard era trafic nebun. În sfârșit, pe lângă curtea bisericii s-a apropiat scârțâind un tramvai. Gospodina și pupăcioșii s-au repezit, dar eu am rămas cu adormitul de pe jardinieră, fiindcă era 16, iar mie îmi trebuia 21. Vatmanul a coborât în sictir să schimbe macazul. Ceva nu era chiar în regulă și s-a moșmondit acolo un minut întreg, apoi s-a urcat la loc, în cabină, să-i dea bătaie.

Atunci te-am văzut.

Ședeai pe scaun, chiar la fereastra din dreptul meu și-ți sprijiniseși fruntea de geam, obosită. Și mă priveai țintă, pe mine, care eram la mai puțin de patru metri. Nu știu dacă mă vedeai, era lumină puțină în stație, spre deosebire de interiorul vagonului, care strălucea ca ziua. În plus, mă sprijinisem de tejgheaua chioșcului, într-un semiîntuneric neclar.

Vatmanul trecuse la comenzi, dar dintr-un motiv oarecare întârzia să pornească. Poate avea o avarie la macazul pe care-l schimbase cel dinaintea lui și aștepta să-l ajungă un alt tramvai, să rezolve împreună beleaua. Poate doar trăgea de timp, ca să muște dintr-un sandviș cu salam pentru vatmani, ori chiar să tragă o dușcă din butelcuța pitită sub bord. Una peste alta, a stat în stație vreo cinci minute, spre exasperarea noilor pasageri, care începuseră să ceară lămuriri, dar pe care-i ignora aristocratic. Acum era tehnocrație, apusese vremea lui „du-mă acasă, măi tramvai”.

În tot acest timp, ne-am uitat unul la celălalt, Antonia, fără să schițăm vreo mișcare. Eu întrebându-mă dacă vinul de la petrecere nu fusese cam mult. Ori dacă nu e doar o iluzie, un dram de asemănare cu tine, lumina slabă prefăcând chipul unei necunoscute în acela pe care, cine știe, fără s-o mărturisesc, îmi doream să-l văd.

Tu, ridicând din când în când mâna, cu un gest leneș, pentru a-ți aranja părul după ureche. Gestul ăla, pe care nu l-aș fi putut confunda, mi-a risipit orice îndoială. Gestul și inima.

Ușile erau încă deschise. Aș fi putut fi în vagon din numai câțiva pași. Însă mi-a fost deodată teamă că dacă mă mișc iluzia, visul, ce-o fi fost, are să se spulbere și-o să rămân fără nimic. Iar dacă nu era o halucinație, ce-aș fi putut să fac, cum ar fi mers lucrurile mai departe? Te-aș fi însoțit? Unde?

Când te-am întâlnit, mai târziu, la Giurgiu, rana ta se cicatrizase, ori cel puțin așa îmi închipuiam eu. Dar acum, în stația de tramvai, era încă prea devreme.

În cele din urmă, ușile s-au închis clămpănind și tramvaiul s-a urnit încet, lăsându-mă acolo, cu un nod uriaș în gât. Tu n-ai întors capul. Ai rămas în aceeași poziție, până când vagonul a virat la stânga, pe cealaltă latură a scuarului, până când te-am pierdut. Atunci mi s-a făcut deodată rău, foarte rău, ca și cum organismul meu ar fi colapsat în întregime. Abia am apucat să mă răsucesc și-am vomitat lângă chioșcul de ziare, pe trotuar.

Cerșetorul mă cerceta curios, încercând să-și dea seama dacă-i rost de vreun folos din partea mea.

– Chef! mi-a urat prietenos.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

twenty − 12 =