Hogeacul
Fragment din romanul „Cartea nimicurilor”

Email

 

Când eram prin anul trei, tu nu știi nici de asta, găsisem cu fratele Gimipeigi un hogeac. („Pentru așa ceva e nevoie de mare atenție”, mă dăscălea. „Lucrurile nu sunt atât de simple cum crede lumea și problema poate deveni delicată, căci iubirea, cum zicea poetul, e libidou de porțelan…”)

De fapt, alegerea a căzut în sarcina lui, fiind cel mai priceput. Sunt domenii în care experiența neprețuită dezvăluie aspecte la care un începător, cum eram la vârsta aia, nici măcar nu visează.

Întâi amplasamentul. Dacă ar fi fost la parter, oricând ne-am fi luat inima-n dinți, eu și drăguța, să facem marele pas către amorul trupesc, încununare a poeziei de până atunci, toată lumea din bloc ar fi defilat pe lângă noi până să deschidem ușa. Dacă, dimpotrivă, era la etaj, cu cât mai sus, cu atât mai puțini curioși, doar cei de pe palierul respectiv. O simplă chestiune de statistică.

Dar liftul… Rareori se-ntâmplă să fii singuri în cabină. Într-o seară, o rumegătoare urbană o fixa pe însoțitoarea mea în așa fel încât ăsteia îi venea să intre în podea și să plonjeze prin puțul adânc.

– La ce etaj mergeți, doamnă? am întrebat-o politicos pe respectabilă, să-i distrag atenția și s-o pun în defensivă.

Firește, i s-a părut c-am întrebat-o special, să aflu unde locuiește, ca o amenințare voalată.

Am ajuns. Nu se uitau la noi, prin vizoare, decât două gospodine. Și-un mucos la pubertate, căruia nu-i mai ajungeau pornurile și trăgea nădejde să mă vadă sărind pe frumoasa misterioasă înainte de-a trânti ușa în urma noastră.

Eu mă moșmondeam să deschid. Se furase becul de pe palier, încuietorile abia se zăreau. Nu eram obișnuit cu cheile, nu prea le nimeream. Plus că yala, cum mă avertizase proprietarul, trebuia hâțânată un pic, stânga-sus, ca să se înduplece.

Vecinii din toată lumea se uită chiorâș când văd o pereche străină de încuietoare. În general, opinia publică se uită chiorâș la suspecți și la bogați. Iar eu mă opinteam icnind, într-o ușă care nu era a mea, lac de sudoare, în vreme ce domnișoara se făcuse una cu peretele. Puține mai posedă această calitate în zilele noastre.

Dacă ar fi ieșit vreunul din apartament, chipurile din întâmplare, aș fi dat frumos „bună seara”, ca un nevinovat bine crescut. Gimipeigi mă instruise să nu mă las luat de val, să nu mai pun de la mine vreun „nu știu ce-are porcăria asta”. În șapte din zece cazuri, opinia publică vine să-ți dea o mână de ajutor, să se uite mai bine la tine și la femeia pe care vrei s-o bagi înăuntru. „În blocul lui”, cum s-a obișnuit să spună vecinul, ca și cum mizeria de clădire ar fi cine știe ce sanctuar. Iar fata, într-o astfel de situație, stă tot cu spatele, ceea ce-i face și mai bănuitori.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

5 × 1 =