Orgasmul muzei
Fragment din romanul cu același nume, în curs de apariție

Email

Ședința înflorea nestăpânită, fabuloasă.

Nu, nu era una din cele în cursul căreia se ciocnesc orgoliile și strategiile corporatiste, iar scânteile teribilelor ciocniri se prefac instantaneu în lingouri de metale prețioase, ori niscaiva conturi elvețiene. Nimic financiar, material, prozaic.

Nimic organizatoric, administrativ, birocratic.

Ci doar o întamplare minunată pentru întreaga populație a muritorilor pământeni, dacă nu cu miliardele, măcar România cultă și simpatizanții ei, nemulțumiți ai premiilor mondiale – Nobel, Pulitzer, te miri ce.

Pentru șoarecii nobili ai bibliotecilor de pe toate continentele, orice minim alfabetizat care poate ține în mână o carte (cu titlul în sus), în dreptul ochilor, mai mult de treizeci de secunde, fără să se prăbușească adânc în taina binefăcătoare a somnului.

Pentru toți copiii săraci ai planetei, incluzându-i în această nefericită categorie și pe autorii de texte literare lipsiți de măreția talentului măreț, ori de grandoarea viziunii grandioase, scribii neștiuți pe umerii și omoplații și șalele cărora proza miilor de ani s-a sedimentat clădind piramide. (Mai apoi, monștrii scrisului au urcat la pas treptele acestor piramide, până-n vârf, și l-au supraînălțat, făcându-l pisc. Dar nu și el. El a țâșnit îndată ce-a întâlnit piedica, oprinduse, vremelnic firește, în stratosfera de peste piramida cu pricina. Mai sus, mereu mai sus, cel mai sus…)

În fapt, era încă una dintre memorabilele ședințe ale cenaclului „Polaris”, ocrotit de Maestrul Alexandru Pompeiu. Legenda septuagenară a slovei meșteșugite, părintele atâtor capodopere la umbra cărora, pe covorul de cititori și admiratori prăbușiți în extazul adorației necondiționate, răsăreau timizi și dădeau să crească lăstarii, nu mulți din păcate, ai autorașilor în devenire.

Se citeau cu voce tremurândă, așa cum se cuvine într-un templu sacru („iaca și pleonasmul”, se atenționa singur Alexandru Pompeiu) proze mai mult sau mai puțin decente.

În altă ordine de idei, Maestrul plana de multă vreme la o înălțime care-i permitea să catalogheze textele în „prea lungi, potrivite și prea scurte”. Această abordare, care multora din universul literar li s-ar fi putut părea cel puțin prozaică, dacă nu de-a dreptul scandaloasă, era în fond dovada simplității geniale pe care poți spera zadarnic, o viață întreagă, s-o atingi.

Dar, ca de obicei, nimic uluitor, niciuna din acele surprize care-ți taie respirația pentru o clipă, dând cale liberă invidiei și dușmăniei selecte.

Drept urmare, Maestrul se bucura din plin de privilegiul căscatului interior. Căsca nestingherit, cu voluptate, cu experiență, cu geniu. Nu pentru că dacă ar fi căscat la vedere l-ar fi descurajat pe vreunul dintre lectorii aspiranți la favorurile sale. Mila părăsise de mult trupul, rațiunea și sufletul Maestrului, ca sentiment extins în mod cu totul nejustificat, câtă vreme singurul sortiment vrednic de-a face parte din portofoliul unui monstru sacru rămâne mila de sine. N-ar fi avut niciun fel de reținere să caște nestăpânit în mijlocul lecturii, retezând astfel aripile nefericitului autor, ba chiar ar fi așteptat un strop de gratitudine pentru franchețe, care la urma urmei e cea mai valoroasă dintre judecățile de valoare. Una din cele ce pot să determine destinul îndrăznețului candidat.

Și Maestrul căsca…

Părea începutul unei nuvele cu mai multe ifose și pretenții decât realizări. „Gândurile mi se învălmășeau haotic, eliberând suflul unor tribulații nestăpânite imposibil de controlat, cum vor fi clocotit, la începuturile universului, liniile unui viitor incert…” abera autorul, din ce în ce mai avântat.

Proză de dragoste…

Introspecție…

Căcat.

„Ce caut eu aici?” se întrebă la un moment dat Maestrul Alexandru Pompeiu, iar trupul, dând instantaneu ascultare superiorității copleșitoare a spiritului, se și ridică de pe fotoliul moale, așternând instantaneu tăcerea în sala de sacrificii ale prozei. Mâinile își făcură datoria, înșfăcând servieta din piele de porc și pălăria largă de fetru. Iar ușile se depărtară singure, deschizând calea sub pașii săi.

Doamna Alexandra Pompeiu și unicul discipol al Maestrului, Filip Mereu-uit-și-mai-cum, îi urmară Maestrului, oficializând retragerea definitivă pentru seara respectivă. Deosebind-o adică de ieșirea temporară pe hol, pentru o baie de gânduri, ori o necesară sesiune de budă.

În urmă, ca de obicei, circa treizeci de participanți la ședința de cenaclu rămaseră în tăcerea rituală de trei minute, care urmează fulgerării pe cer a cometelor, meteorilor și asteroizilor. Ori, într-o bună seară, chiar a Bunului Dumnezeu…

Maestrul cobora scările…

 

(Ilustrație: Albert Maignan – „La muse verte”)

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

twenty − 2 =