Noaptea, ca hoții
Fragment din romanul „Orgasmul muzei”, în curs de distilare

Email

„Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă…”

De unde bănci? De ce „scundă și mohorâtă”?

Ci, mai degrabă locșorul era unul plăcut, din acelea care încă se mai găseau ici-colo, pierdute prin balamucul Centrului Vechi, nebăgate în semă de prinții și prințesele ce începeau a bântui abia după nouă seara, în cortegii fastuoase de țoale scumpe și curteni, scurgându-se în cele din urmă, aspirate de gurile pe cât de ispititoare pe atât de hulpave ale cluburilor.

Un bârlog numai bun de-o conspirație stropită cu vinul casei, unul între pereții căruia, șoptite, insinuante, cu miez, ori mai răstite, aprige, amenințătoare, vorbele complotiștilor rămâneau tainice, chiar și după ce zburătăciseră sclipind câteva clipe, lovindu-se bezmetice de pereții boltiți.

Vorbele cădeau la loc în pahare, ca fluturi cu aripile arse și erau sorbite, odată cu vinul, de gurile ce le rostiseră, pentru a se lăsa rostite din nou. Feonicși minusculi, imateriali, zămisliți însă din venin arzător.

– Pierdem vremea, spuse Primul (pentru a câta oară?). Un amic pe care-l știu eu, are un cumnat de soră, șofer la o autobază. Ei, și-acolo muncește cu ziua un belarus fioros. Ăsta, pentru un câștig suplimentar, o atenție, ceva…

– Adică… se sperie Aldoilea. Adică să-i facă de petrecanie? Așa, pur și simplu? Ca unui om de rând?

– Parcă nu-i chiar în regulă, se frământă și Altreilea. E totuși vorba despre Maestru…

– Stop!!!

Șoapta înspăimântată a Primului opri sorbiturile de vin ale celorlalți doi la jumătatea drumului dintre  cerul gurii și esofag.

– Băi, ați jurat că nu-i mai ziceți pe nume. Ce dreaku, vi s-a făcut de scris capodopere pe zidurile pârnăii?

Aldoilea și Altreilea se cutremurară, îndoindu-se de corectitudinea acestui genitiv al argoticului „pârnaie”.

– Doamne ferește… O să-i spunem doar „M”. Totuși, treaba cu belarusul…

– Plus că nu-i deloc onorabil, zise Aldoilea. Să pui pe altul, în locul tău, să-i dea în cap dușmanului.

Primul îi privi cu scârbă milostivă.

– Onoare… Unde pîlîmî ați lins vorbe din astea și v-au rămas lipite de cerul gurii, mă nene? De altfel, sigurul cer pe care-l cunoașteți, poeții lui pește prăjit… Ce-are onoarea cu ce ne face ăsta de ani de zile? Și cine-a zis să-i dea în cap? E bine și la boașe, dacă i le-o mai găsi.

– Îngrozitor, bâigui Altreilea, gata să leșine în scaun.

Tainița, care la suprafață i se prezenta trecătorului însetat drept „Carafa generoasă – bistrou”, se compunea din patru încăperi de pe vremea fanarioților, cu arcade joase și ziduri de cărămidă măruntă, sfărâmicioasă, căreia soluțiile moderne de tratament îi dăduseră stabilitatea pe care fixativul le-o conferă celor mai sofisticate pieptănături feminine. Nu erau prea mulți clienți la ceasul acela, pe înserat, și toți se adunaseră în camera cea mai apropiată de ieșire, pentru o petrecere de burlaci, ori cam așa ceva. În orice caz – zbierete, urale și mugete, perfecte pentru conspirativitatea celor trei.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

20 − 8 =