Orgasmul muzei
Fragment din romanul cu același nume, în curs de apariție

Aceste chestiuni de logistică fiind lămurite, în seara cu pricina, Maestrul coborî cu pas măsurat treptele spre subsolul localului „Pitulicea”, amenajat într-o casă veche și discretă, cu un minimum de curte, pe strada Schitul Darvari. De sub pământ erupea un adevărat vulcan sonor, amestecul de cacofonii produse prin studiourile de cartier specializate în protestul social atât de necesar.

 „Acuma eu vă spun că nu mi-ați dat nimic,

Și că mi-ați răzuit viața ca pe-un loz în plic,

Că ce-ați vrut voi să luați n-a fost în mintea mea

Doar banul dac-ar curge din ea ca din cișmea…”

– Oho, zise cu voce tare Pompeiu, că tot nu-l putea auzi nimeni, ia uite ce revoluție pun la cale micii noștri poețași… Nu-i știam în stare de-atâta vitejie.

Ce-i drept, gândi imediat, vitejia asta se manifestă într-un subsol.

Dar când își făcu intrarea, ca un star în lumina reflectoarelor, muzica încetă brusc și văzu că nu dospea nicio revoluție. Cel puțin, nu la vedere.

Erau șapte, opt băietani și fătuci, pe niște canapele deșălate, agățați de biberoanele lor, din care mai luau câte o înghițitură. Stăteau de taclale, lucru la care nu se prea pricepeau, iar jocul de lumini roșii, albastre, verzi și galbene, alese pesemne de vreun pompier nostalgic, îi făceau să semene cu sfatul strigoilor palizi.

În plus, asta nici nu era muzica lor, ci doar așa, un teribilism, ca să arate mai bărbați și mai femei. La fel fac corporatiștii, când se-adună și vor să demonstreze cu tot dinadinsul ce tipi și tipe de gașcă sunt ei, niște duri atât înăuntrul cât și în afara laptopurilor.

Unul mai pe fază sărise imediat să oprească protestul social-muzical, la apariția monstrului sacru. Îndată toată lumea luă poziția de drepți. Numai Mery M., purtând cea mai scurtă fustiță croită vreodată și-o batistă decoltată, făcu slalom printre jaloane, venind să-l întâmpine.

– Maestre… se prefăcu dânsa, ce onoare ne faceți…

Cumva ferindu-se de ceilalți își trecu iute limba peste buze – o vietate mică, dar primejdioasă. Maestrul simți deja primele furnicături pe sub hainele elegante.

– Bine v-am găsit, mă copii, spuse, coborând maiestuos ultimele trepte. Vă mulțumesc că ați invitat un bătrânel ca mine la distracția voastră. Dar să știți că nu pot să stau mult. Mâine dimineață trebuie să mă trezesc cu găinile.

Poeții, poetesele, prozatorii și prozatoarele de față se grăbiră cu murmurele care exprimau nu numai fericirea de a-l avea printre ei, ci și admirația față de un iubitor al găinilor, pentru beneficiile programului lor de somn.

Invitații formară un fel de culoar, de-a lungul căruia Mery M. îl conduse de braț la locul de cinste al sărbătoritului. La urma urmei, își zise Maestrul, cred că pot să fac față. Seamănă ca două picături de apă cu omagiile de la primărie și ședințele „Polaris”.

Până la un punct.

– Băăă!!! răsună de după participanții la miting un răcnet care-i îndoi ca pe trestii. Care-ai stins, bă, muzica, băga-mi-aș…? Ce-i aicea, parastas? Parastasul cui v-a…

Era chiar Mocea. Sărbătoritul. Pretextul uman al acestei interesante reuniuni.

Trona la o măsuță numai pentru el, cu genunchii la gură, că nu era un obișnuit al mobilierului de bar, o șepcuță coca-cola pe creștet și babețică la gât, să nu-și păteze cămașa bună. Pericolul pândea în grămăjoara de aripioare cu sos picant din fața lui.

Muzica porni și mai îmbărbătată. Invitații se întoarseră șovăind la păhărelele și paharele lor, dar atenția le era stăpânită de această întâlnire care, deși prevăzută, se dovedea deodată imprevizibilă. Se pregătiseră pentru sosirea Maestrului, pentru două, trei ceasuri de dominație clară a personalității sale strivitoare, căreia știau cum să-i supraviețuiască. Dar nu așteptaseră mai nimic de la sărbătorit, de la Nelu Mocea, căruia îi strânseseră mâna la mișto și-i făcuseră, în zeflemea tot soiul de urări abracadabrante, că tot n-avea să priceapă nimic. Aveau să se bucure de tratația moca, de prostia șoferului și de umilința obraznicei poetese.

Dar acum?

Răcnetul de adineaori le desfundase urechile și le deschisese ochii. Brusc, în universul restrâns se mai ivise un pol de putere. Ce urma oare să se petreacă la contactul lor? Ce urma să se întâmple cu ei, cei prinși la mijloc?

Maestrul Pompeiu însuși se oprise la jumătatea drumului spre măsuța lui Mocea, neștiind cum să abordeze întâlnirea. Instinctiv, adoptase însă acea postură – fruntea sus, brațele încrucișate pe pieptul împins înainte, tălpile lipite, care-i conferea atâta grandoare.

„Că dacă cer să-mi vindeți o altă viață-n loc,

Din alea cum vreau eu nu mai aveți pe stoc,

Și iarăși vi se pare ușor să mă prostiți

Lichele și canalii, pramatii și bandiți…”

 „De fapt, gândi febril Amedeu Pompeiu în acele momente, nu te intimidează atât mintea simplă de sub șepcuța coca-cola cât mormanul de aripioare picante, habar n-am de ce, poate cu o explicație simbolistică, ori freudiană…”

Atunci Nelu Mocea îi făcu un semn regal, să se apropie. Când era la un metru de măsuță, Maestrul scoase din buzunarul interior al sacoului, un pachet frumos ambalat.

– La mulți ani, domnule Mocea, spuse, cu glasul acela al lui care putea acoperi orice larmă. Mi-am permis să vă aduc o mică atenție…

Publicul presimți apropierea unei confruntări.

Mocea acceptă pachetul cu mâna stângă, dreapta fiind ocupată cu igienizarea zonei dintre canini și premolari.

– Ce-s cu astea? râgâi surprins.

Maestrul privi în jurul lui, întâlnind ochii de foc și gheață ai iubitei sale. Îi dădeau ei vreun sfat?

– „Agonie și extaz”, spuse calm. Irving Stone. Volumele unu și doi, ediția princeps…

Nimeni nu mai respira în subsolul localului „Pitulicea”, iar muzica se stinsese iar, de la sine. Mocea însuși încremenise încruntat. Încă nu se hotărâse dacă să sfâșie ambalajul cadoului, sau poate e mai manierat să-l desfacă abia acasă.

– Ăăă… Adică cărți?

– Da, răspunse la fel de liniștit Pompeiu. Din cărțile pe care trebuie să le citim într-o viață.

La capătul a zece secunde interminabile, sărbătoritul îi făcu semn să se așeze lângă el.

– Eu, frățioare, nu prea servesc beletriste, chestii de-astea…

„Acum, își povesti sieși Maestrul, urmează: viața mea e un roman, dacă s-ar găsi cineva să-l scrie…”

– Viața mea, spuse șoferul de TIR, e roman de-adevăratelea. Ei, dac-ar avea vreunul coae să-l scrie… Nelu Mocea! Ce bei?

Maestrul strânse mâna întinsă.

– Amedeu Pompeiu. Wiskey single malt, dacă este.

Îndată i se aduse un Glenfidich dublu, pe care, contrar tuturor cutumelor, îl dădu peste cap.