Orgasmul muzei
Victorița și Arcimon (fragment din romanul „Orgasmul muzei”, în curs de apariție)

Email

– Și, până la urmă, care-i treaba cu tine, moșule? se interesă Victorița Lipan, ciuruindu-l cu ochii scăpărători.

Ea era mică, mică, aceeași de la șaișpe ani, când începuseră să-i crească sânișorii, prefăcându-se în arme letale, cărora puțini îi rezistau, oricât de macho s-ar fi dat.

El se oprise la unu nouăzeci, cu o sută cinșpe kilograme, și trebuia să aibă grijă mereu să nu răstoarne ceva, să nu se sprijine brusc cu coatele pe marginea mesei, să nu frângă mâini când dă noroc.

– Eu știu puțin românește. Mi-a dat Dima abecedar, să citesc seara. Când vine la mine, vorbim discuții amândoi. Mai învăț…

Nu semăna deloc cu Lenin, deși așa îi spuneau toți pe-aici, în noua lui casă. Iar „moș” îi suna familiar.

– Eu am patruzeci, nu prea bătrân…

Poetesa cu sufletul protejat de airbaguri râse, făcându-l knock-out. Parcă răsunase pe cupola translucidă a lumii o ploaie de cristale viorii.

„Ах, жанчына, жанчына…” oftă el în sine, căci – de oricâte abecedare ai avea parte în lumea asta, de oftat oftezi tot în limba maternă. Dar Victorița Lipan înțelese prea bine că el suspinase „Aoleo, muiere, muiere…”, sau ceva gen. Și momentul nu trebuia să-i scape.

– Eee… „Moșule”-i doar așa, o vorbă, voinicule, o năzbâtie de-a noastră, de-a poeților. Uite, eu scriu versuri, știi dumneata ce-s alea? Și peste vreo cincizeci de ani, dac-o să-ți mai placă să citești abecedarul, o să mă găsești acolo, cu cine știe ce capodoperă în două strofe jumate…

Vedea pe chipul lui că-l luase prea repede, așa că se adaptă rapid.

– Oricum, sărumâna că m-ai primit la masa ta, că n-am mai văzut atâta buluc de lume la așa jaf de stabiliment. N-aș da doi bani pe bomba asta, în condiții normale, dar ce să fac, m-a ajuns zăpușeala din urmă. Fată firavă, îmi plânge gurița după o bere rece…

Iar slobozise prea multe vorbe. Compensă însă cu gesturi și grimase potrivite (ca să-l parafrazeze pe Arghezi). Arciom pricepu.

– Arciom Ilici Kaciuk, îndrăzni, întinzând peste masă cazmaua lui dreaptă. Belarus.

– Ilici? râse Victorița, făcându-l iar fericit, în mai puțin de-un minut. Ce-ar fi să-ți zic Lenin?

– Lenin, încuviință el. Vodca… ăăă, cum ti chiamî…?

– Victorița. Băejnebun? Vodcă pe focul ăsta? Bagă două beri scurt, deschiderea, să domolim incendiul de vegetație și mai vorbim pʼormă. Da-mi place cum gândești, ai inițiativă. Cred că erai ceva sculă în belarusa aia a ta.

Uriașul cu abecedar se simțea din nou, după cine știe câtă vreme, fericit. Drept îi, și asta o știa de mult, de pe la sfârșitul copilăriei, fericirea e o chestie care nu trebuie supraestimată.

– Dă ochelari jos, făcu un efort lingvistic supraomenesc. Poate vedem ochi frumoși.

Belarusul ăsta nu-i de lepădat, se gândi Lipanca. Dar nici eu. Fac ravagii internaționale.

– Băi, Lenine, ascultă la mine… Eu nu-mi dau ochelarii de soare jos nici când fac sex. Sex, înțelegi? Înțelegi, cum nu, toți bărbații din lumea asta sunteți la fel. Nu-i scot că-mi place să mai țin ceva pe mine după ce se duce lenjeria intimă. Iar la o coțăială nu sunt din alea care vor „țigara-de-după”. Mie dă-mi, nene, „friptura-de-porc-de-după”!

Și râse iar, tot irezistibilă, iar Arciom dădu din mână, semn că „asta nu-i problemă…”

După vreun ceas, timp în care ceruseră de mâncare (zece mici cu cartofi prăjiți, murături asortate, cinci chifle – el, salată verde cu lămâie – ea) alte două beri și încă trei sute de vodcă, ceva ca un extraordinar translator universal se instalase automat între ei. Sporovăiau acum nestingheriți, în largul lor, ca și cum s-ar fi cunoscut de-o viață.

– Ți-am zis, cuvânta Kaciuk, plac țara asta, plac locurile, oamenii… Plac femei, mai ales vesele, care nu stă cu nasul pe sus, nu ciocnească avioane, ha, ha… Eu acuma n-am rost, merg la șantier și alt șantier, mai fur o bătută, mai sparg o față… Măcar am hogeac. Dar tu? Tu cine ești, Victoria Lipanova?

Uite un ins bine făcut, cu capul pe umeri (deși cam lipsit de noroc), dar susceptibil de-a fi prelucrat, în fine, poate cu niște perspective.

– Eu? se făli fata. Păi eu sunt avangarda poeziei românești și mai ales a ăleia tinere, prietene din alte zări. Eu sunt inima largă în care-și depozitează ca într-un seif toate frustrările și îndoielile unii pe care-i primesc la sânul meu (e mai mult o metaforă, băi, nu pune botul) când le e greu.

– Poizeu? Seif? Sân? se miră uriașul.

– Uite, urmă dânsa, fără să ia seama la dificultățile lui, trebuia să mă văd aici cu un grangure, înțelegi „grangure”? Adică unul care ține pâinea și cuțitul, înțelegi „pâine”, „cuțit”?

– Aaa… Papa? Papa bun? Mai luăm mici?

– În fine… Trebuia să mă-ntâlnesc cu un bărbat, unul puternic, dar nu la bătaie și dacă mă-ntrebi pe mine nici măcar la pat, așa cum se crede el. E șef, e tare, e zmeu la aranjamente. Îi face pe toți, m-a făcut și pe mine, am avut nevoie, eram la strâmtoare… ăăă… adică aveam necazuri.

– Necaz… Necazuri… înțelese Arciom, posomorându-se. Necazuri e rău…

– Mie-mi zici? Păi eu ce pielea mea vorbesc aici? După ce m-a tăvălit cum i-a plăcut, prin toate locurile, în toate pozițiile, la orice oră din zi și din noapte, m-a trimis după cai verzi pe pereți, să-i caut un tovarăș, ceva, care l-a pierdut el acum niște ani. Ca să scape de mine, proasta, vezi bine.

Comeseanul simțea cum îl cuprinde un fior de furie mocnită, furia aia cu care-i dusese pe câțiva prin spitale, ba chiar și mqi depqrte…

– Șef… tăvălit…, repeta mârâind, de i se zbârli și poetesei puful de pe ceafă. Tăvălit… proasta… scape… Tu ai dat la el… asta… ai oferit „tvat”?

Victorița Lipan îi așternu palma ei mică peste degetele ca buloanele de cale ferată, simțind în el trecerea cu mare viteză a unui mărfar de-o sută de vagoane.

– Băi, nu știu ce înseamnă „tvat” ăsta al vostru, dar da, i-am dat bucățica mică. L-am lăsat odată să-mi vadă chiloții și știi cum e? Când îl lași să ți-i vadă e ca și cum nu i-ai avea pe tine. Ei, și de-aici s-au rostogolit toate. Mi-a tras-o de câte ori a vrut, ce mai încoace și-ncolo…

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

6 + sixteen =