Orgasmul muzei
Fragment din romanul cu același nume, în curs de apariție

Email

La câțiva kilometri mai departe, dincolo de Piața Obor, dincolo de Parcul Plumbuita, dincolo chiar și de intersecția Colentinei cu Fundenii; acolo unde dughenele turcilor, chineziilor și arabilor concurează la greu cu grătarele de mici ale băștinașilor; mult dincolo de această lume dezlănțuită, pe-o străduță uitată a mahalalei Andronache; într-o vilă cochetă, pierdută printre pomi fructiferi și tufe de trandafiri, iasomie ori liliac; în dormitorul de la etajul unu…

Doamna Vanda Pompeiu se trezi brusc, smulsă din brațele somnului de un strigăt speriat. Propriul ei strigăt.

Aprinse veioza cu îngerași, după care, cu gesturi nesigure, doborând de pe noptieră volumul palpitant din care citise înainte să adoarmă („O abordare pseudomemorialistică a exegezei proustiene”), se ridică în capul oaselor, sprijinindu-se de perne, transpirată, respirând greu. Visase urât. Dar ce?

Încet, reconstitui din frânturi plăsmuirea care-i ruinase somnul. O adunare, ba nu, o petrecere… O mulțime… Consortul dânsei, Maestrul… O mulțime ovaționându-l pe Maestru… Ba dimpotrivă, zbierând, batjocorindu-l… O haită care-l sfâșia pe Amedeu, gheare și colți care-l rupeau în bucăți…

Asta trebuie să fi fost. Vanda Pompeiu culese de pe podea volumul abandonat, se cuibări mai bine între perne și dădu paginile până la semnul de carte.

„Pluridimensionalitatea universului cunoscut și extra-temporalitatea abordărilor gnoseologice jalonează și totodată impun traseul unor cerceări exhaustive către ipostazele intrinseci pe care semiotica…”

Apoi auzi un ciocănit slab în ușă.

Ăsta era un lucru atât de nefiresc, atât de nelalocul lui încât vreme de câteva secunde rămase paralizată, incapabilă să lege un gând.

– Mede, tu ești? zise în sfârșit cu vocea pierită.

Cei mai mulți oameni, știința n-a stbilit încă de ce, nu se încumetă să ridice glasul în timpul nopții, chiar în propria casă, decât dacă-i Revelionul, ori vreo altă întâmplare gen.

– Mede? repetă, fără să obțină nici de data asta mai mult decât un scâncet.

Oricum, era o întrebare stupidă, având în vedere că de ani de zile Amedeu Pompeiu nu mai bătea la ușa dormitorului, la orice oră s-ar fi întors acasă. În definitiv, era Maestrul.

Un tâlhar de Colentina? Păi și sistemul de alarmă? Costase o grămadă de bani, n-avea cum să dea greș. Până acum, vila ar fi trebuit să fie plină de agenți. Atunci poate o iluzie sonoră, provocată de ciudățeniile vântului prin îmbinările lambriului scump, de cireș?

Ciocănitul se auzi iar, de data aceasta ceva mai puternic.

Atunci, dând ascultare unui impuls obscur, cum fac uneori doamnele care și-au petrecut mare parte din viață în prea multă cumințenie, doamna Vanda merse pur și simplu la ușă și-o deschise cu un gest larg, oarecum teatral. Fără să-și dea seama totuși, înainte de-a smuci clanța își aranjase părul cu un gest reflex. Orice ar fi așteptat-o dincolo, în holul cu gravuri, cochetăria ridicată la rangul de religie aristocratică nu-i îngăduia să se arate oricum, oricui.

Ori, iată ce văzu:

În lumina veiozei din dormitor, atâta câtă se strecura pe lângă propriul ei trup, i se înfățișa halucinant, neverosimil, dar în toată splendoarea, un bărbat absolut gol!

Nu avea pe dânsul nici măcar un șervețel, iar postura în care încremenise la deschiderea bruscă a ușii – sprijinindu-se pe piciorul drept, puternic, în vreme ce stângul, ușor flexat, avansase o jumătate de pas, postura asta, hotărât lucru, îl avantaja. Mâna dreaptă se odihnea în șold, gest mustind de noblețe, în timp ce stânga se ridicase delicată pentru a mai ciocăni o dată.

Una peste alta, în cele câteva clipe de uluire, spiritul de observație îndelung exersat al doamnei Vanda cântări frumusețea sculpturală, apreciind musculatura perfectă, bine repartizată sub pielea fină, cu textura unei marmure de cea mai bună calitate. Ar fi spus că se află în fața unei statui antice, dacă respirația bărbatului n-ar fi făcut magnificii pectorali să salte ușor.

Sunt clipe, chiar și în preajma celor mai surprinzătoare întâmplări și situații (ori poate mai cu seamă în cazul surprizelor, dacă ele sunt plăcute) care ar trebui să se transforme în ore. Cel puțin cam așa ceva, un astfel de gând vag se străduia să eclozeze din subconștientul femeii.

Lumina binefăcătoare a veiozei cu îngerași dezvăluia privirii tot ce avea mai spectaculos trupul acela bărbătesc, cu excepția chipului, pe care umbra concentrată spre plafonul holului îl ascundea încă într-un mister delicios. Tototdată însă, aceeași lumină, plasată în spatele doamnei Vanda, dezvăluia, prin țesătura cămășii de noapte, formele ei încă extraordinare, umerii rotunzi, talia de amforă, coapsele puternice. Urmările erau inevitabile.

Priveliștea mai mult decât ispititoare, acționă rapid asupra unei anumite părți a anatomiei bărbatului, care își modifică forma și dimensiunile cât ai clipi. Era un fenomen cu adevărat spectaculos.

Doamna icni, apoi suflă adânc, impresionată. Fără a-și lua ochii de la acel detaliu (un termen total nepotrivit, la urma urmei), făcu trei, patru pași înapoi, până se împiedică de marginea patului, pe care se și prăbuși, cu pletele, brațele și picioarele răsfirate.

O montare mai bună nici că se putea.

Bărbatul păși în încăpere, devenind vizibil în întregime. Cu o mișcare elegantă a călcâiului, închise ușa în urma lui…

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

12 + ten =