Vizitatorul nocturn
Fragment din romanul „Orgasmul muzei”, în curs de apariție

Email

 

În noaptea aceea, îl vizită Ienăchiță Văcărescu.

Ani la rând, se străduise să și-i facă martori ai cumpenelor sale și susținători, ori de câte ori ar fi fost posibil, pe Eminescu, Shakespeare, Hemmingway, ori chiar bătrânul Homer. Se arătaseră o dată, strâmbaseră din nas, plecaseră și nu mai reveniseră, pretextând o lipsă de compatibilitate cu geniul lui. E ușor și totodată jalnic, să te eschivezi pe principiul „nepotrivirii de caracter”, ca la divorțurile de mahala.

Ienăchiță însă, acest băiat de băiat, făcându-și drum tocmai din veacul al optsprezecelea, dintr-o familie bună, cu anteriul lui și gugiumanul haios de samur, acoperindu-i creștetul pe căldurile astea, nu făcea atâtea mofturi și-i era ca un balsam în nopțile unora din frământările lui.

„Amedeu, spuse, îndată ce se materializase dintr-un abur albicios, ce bată-te norocul, te-a apucat azi la sfatul poeților? Mai că nu te-am tras de mânecă, să fii cu băgare de seamă…”

„De ce, prietene al meu?” se miră Amedeu Pompeiu. „Au nu cumva făcutu-te-am eu de ocară, prin niscaiva potlogării săvârșite cu știință ori fără de știință?”

„Hai, hai, i-o tăie Văcărescu, vorbește ca oamenii normali, scutește-mă de aceste încercări ridicole de a imita graiul pe care-ți închipui că-l foloseam noi pe vremuri. Vreau să spun că am rămas bouche bée la felul în care băleai lăudând stihurile acelei fătuci un pic cam vulgare după gustul meu”.

„Dragă Ienăchiță…”

„Niciun dragă… Mai aveam un pic și ieșeam la vedere, să vă sparg gașca. Am ascultat eu însumi poema duducăi și m-a luat cu rău la lingurică. Versurile sunt lungi cât o zi de post, rimele stupide și aruncate alandala, înțelesurile de neînțeles.”

„Bine, dar…”

„Ce dar? Mai mult încă, așa-zisul amor pe care biata de ea se chinuiește să-l evoce, ori să-l invoce, lua-l-ar aghiuță, te umflă la râs. Mie dacă mi-ar scrie vreuna așa o epistolă, aș pune o vorbă bună pe lângă un zapciu, bun tovarăș al meu din fragedă pruncie, s-o osândească la crestarea nasului și-a urechilor, cu pătimire în fum de ardei iute.”

„Iartă-mă, Ienăchiță, drag prieten, n-am știut că gusturile mele într-ale poeziei contemporane îți vor pricinui o asemenea neplăcere…”

Interlocutorul cu trup de fum albicios tăcu câteva secunde, înmuiat de tristețea Pompeiului.

„Ei, nu pune și domnia ta chiar atât la inimă… Poate așa m-oi fi învățat și eu, ceva mai aspru în asprimea vremurilor mele. Și încă nu ți-am cerut socoteală că te-ai emoționat la glasul prefăcut de femeie, când e limpede ca lumina zilei că la așa slăbănoagă altceva nu se putea potrivi decât vreo gângăveală peltică, neputincioasă.”

„Într-adevăr, numai acela care te-o fi cunoscut personal ar putea să înțeleagă cum se  împacă fața dumitale blajină cu severitatea aparatului critic. Îți cer însă îngăduință și răbdare, căci dacă nu ești doar în trecere, zorind către altă nefericită victimă aidoma mie, ori cu treburi personale, m-aș putea justifica într-o manieră, zic eu, decentă.”

Ienăchiță Văcărescu întinse o mână cețoasă și-l mângâie domol pe creștet.

„De zorit, nu mă zoresc nicăieri, căci nimeni nu mi-i mai apropiat ca tine în deceniul acesta și simt că între noi doi e mai mult decât o întâmplare cu vise, farmece, ori spiritism. Dar cred că știu deja ce-ai să-mi spui. Ți-o fi căzut cu tronc, la prima vedere, struțocămila de care pomenea neica Dimitrie Cantemir și care s- rătăcit astă-seară în ograda voastră de neisprăviți, dând iama ca vulpea la găini. Dacă-i așa, e musai să te mai întreb o dată ce-ai văzut la dânsa, așa osoasă, cu sticle pe ochi și părul ca tuiul turcesc, de ești gata să dai uitării cu ușurință criteriile tale cele mai sfinte într-ale stilului și esteticii literare.”

Maestrul se răsuci din nou în așternuturi, făcând-o pe doamna Vanda să creadă, la hotarul dintre somn și trezie, c-o fi venit momentul vreunei reveniri sexuale.

„Ienăchiță Văcărescu, dintre toți cei la care, pe bună dreptate, sau amăgit, am tânjit să-mi fie alături în astfel de cumpene, tu cel mai mult mă înțelegi. Căci opera ta, de sorginte erotică pune atracția carnală (deși n-o spui cu voce tare, ci doar o insinuezi), înaintea principiilor, a banului, a onoarei și-a oricăror alte vorbe goale, care se ofilesc, când îți cere inima, vorba lui Tudor Șoimaru, „sân și glas de femeie”. Asta-i din Sadoveanu, două sute de ani după domnia ta.”

Tăcură amândoi o vreme.

„Prea bine, Amedeu Pompeiu, rob ca și mine al minunilor care contează – formele poetei, nu ale poeziei… Nu știu cine este acest Sododeanu, vreun amator pesemne, dar dacă așa stau lucrurile, dacă vrei această creatoare în patul tău, atunci dă-mi voie să-ți spun că ești pe calea cea bună. Te-am ascultat cum ai îmbrobodit-o și-am citit în mințișoarele ei că de drag te-ar fi înfulecat dintr-o singură îmbucătură… Ține-o tot așa, căci dacă ea nu ostenește să scrie astfel de prostioare și ție îți va fi la îndemănă, de fiecare dată, să le lingușești, făcând din țânțar armăsar. Izbânda nu-i departe.”

Maestrul își auzi inima cântând de bucurie, în măsura patru a patra, două atrii și două ventricule, umplându-se de speranța unei noi iubiri lirice.

„Ești fratele meu, îi declară legendei de fum. Așa am să fac. Dar cum să procedez ca să nu…”

Avea nevoie să afle câteva tertipuri neprețuite, câteva norme de aplicare a strategiei sale. Și le-ar fi căpătat, fără îndoială, dacă doamna Vanda, care de vreo zece minute, alertată de zbuciumul său, nu mai putea adormi, nu și-ar fi lăsat palma stângă să alunece, ca din întâmplare, pe cracul pantalonului de pijama.

„Pfui, făcu Ienăchiță Văcărescu, asta mi-ar mai lipsi, holtei de atâta vreme, să fiu de față la cine știe ce bazaconie între moșnegi în călduri… Spor la treabă cu struțocămila ta, mai vorbim noi…”

Și zicând acestea, se făcu nevăzut, cu un mic plesnet, prin fisura uneia dintre stucaturi.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

14 − six =