Maestrul la vernisaj
Fragment din romanul „Orgasmul muzei”

Și totuși, nu mai târziu de șase și zece, cuplul Pompeiu, perfectă întrupare a stilului și clasei, se prezentă la intrarea sălii de vernisaje, cu măștile unor surâsuri fine, spiritualizate.

Îi lăsase la destinație discipolul Dima, conducând cu evlavie și competență limuzina cu care de curând fusese înzestrată Societatea Scriitorilor Contemporani, în fruntea căreia trona marele om. Tot el avea să-i supravegheze, ocrotitor dar discret, pe parcursul acestei băi de mulțime.

– Maestre, doamnă… se repezi la ei protagonistul, un oarecare pictorache, modern și ăsta, firește, Măgărițean, Gărgărițean, ori Prepelițean (cui îi pasă?). Nici nu știți ce… onoare nesperată… dumneavoastră… pentru mine…

Și încă sufocându-se cu vorbe, îi părăsi pentru a se repezi la alți invitați, căci protocolul era deja îndeplinit.

Sala se dovedea neîncăpătoare, dar asta nu-l surprindea pe Amedeu Pompeiu, de vreme ce observase mesele pe care se lăfăiau fursecuri, saleuri, brânzeturi mucegăite și bucățele de pui Shanghai. Nemaivorbind de armata păhărelelor cu diverse licori. Ce-i drept, se pricepea Măgărițean ăsta să-și organizeze vernisajele.

– Ce de lume, Mede, gafă doamna Vanda.

Ori poate, dimpotrivă, profitase de moment pentru a plasa, cu falsă candoare, un ghimpe mărunt, veninos.

– Draga mea, zâmbi Maestrul, dacă s-ar fi inventat aparatul potrivit, am fi identificat în această mulțime de oameni câteva categorii distincte de indivizi. Pe cei cu adevărat interesați de așa-zisa creație a așa-zisului creator, i-am putea număra pe degetele celor două mâini, iar pe cei care chiar pricep ceva – pe degetele unui ciung. Vin apoi aceia care ies aproape în fiecare zi, la orice eveniment artistic, pentru a se face remarcați, cu iluzia că fiind văzuți devin și vizibili.

– Ești așa de crud, Mede, surâse și doamna.

– Nicidecum, Vanda. Multe dintre doamnele, dar mai ales domnișoarele prezente la acest regal al mediocrității și kitschului, au ieșit să vâneze un bărbat frumos, inteligent și bogat. Este extraordinar că în zilele noastre o femeie mai poate să creadă în mitul inorogului. Ar fi un gest de-a dreptul umanitar din partea cuiva să le înfățișeze evidența. Anume că majoritatea covârșitoare a masculilor de-aici nu întrunesc simultan nici măcar două din calitățile vizate, ba chiar n-o îndeplinesc pe niciuna.

– Sărmanele…

– Da, da, ironia ta exprimă totuși un adevăr. Ele se lasă ademenite de semne ale succesului stabilite de lumea noastră. Telefonul, lănțoiul atârnând de ceafă, mașina de-afară. Vedeta mea ar fi un ins bine spălat. Și apropo de doamne, ai remarcat că femeile la fel de scunde se apleacă amândouă când se pupă pe obraz? Asta pentru ca bărbații din jur să remarce cât sunt de înalte.