Trei într-o rablă
Fragment din romanul „Trei într-o rablă”, străduindu-se pe masa de lucru

Email

Ultima oară când făcusem scandal, mi-o furasem rău.

De obicei, iau foc dacă îndeplinesc măcar două din cele trei condiții, cum zic bătăușii serioși, sine-qua-non:

a) Avem de-a face cu o chestiune de principii, pe care n-o pot trece cu vederea.

b) Sunt suficient de luat în freză, cu șpriț, tărie, alt stimulent.

c) Oponentul mi se înfățișează mai antipatic decât îngăduie legea.

Faceți și singuri combinațiile.

Ei bine, de data aia se întruniseră toate trei.

Spre sfârșitul unui chef cu niște amici mediocri, însă buni platnici, mi se pusese pata pe-un malac urât cu spume, de la o masă apropiată, care-l imita pe regretatul Pavarotti.

„Niciun dormi, niciun dormi
Tu, purie principesă,
Nelo, a ta freză ștanță,
Ăăă… Gardă-hă la stele
Ce termină de amoare
Hai mai cu speranță-ă-hăăă…”

Care va să zică, „Nessun dorma”. Turandot. Puccini.

Dezvolta volumul unui Boeing la decolare și din când în când se întrerupea, ca să-și culturalizeze tovarășii de masă, făcându-le cu ochiul.

– Puccini, băăăi! îi informa, pronunțând chiar așa, „Puc-ci-niii!”

Am făcut socoteala cât ai clipi:

a) Nu-i deranjezi pe oamenii cumsecade, care-și savurează Budureasca rozé, după o zi grea de muncă, și nu pângărești memoria unui tenor sacru, chiar dacă îl concurezi la corpolență.

b) Că tot am adus vorba, savurasem cam un litru și jumătate, hai unu și trei sferturi.

c) Am menționat deja aspectul malacului urât cu spume, pe deasupra și afon.

De la sine înțeles că m-am smuls din snopul de brațe care încercau să mă rețină (poate am avariat vreo două, trei) și m-am proptit în fața pseudo-tenorului, poticnindu-l la mijloc de arie.

Nu mi-am căutat formula de introducere.

– Se cântă „nessun dorma”, băi măgar răgușit, nu „niciun dormi”

I-au lucit în ochi steluțe umede, duioase. Deși plantat în scaunul lui, mă întrecea cu vreo cinci centimetri.

– Dumneavoastră sunteți italian?

(Aha, care va să zică, suntem și obraznici cu clienții melomani.)

– Eu? Mă faci pe mine macaronar? Mai bine mergi acasă s-o-ntrebi pe mumă-ta, spermatozoid de brontozaur…

Insul a rumegat zece secunde și s-a ridicat.

Deseori m-am ghidat după o regulă deprinsă prin terasele de cartier, pe trotuarele mahalalelor, prin ganguri. Nu-i de-ajuns să te-ajute fizicul într-o confruntare fizică, e musai să ai și temperamentul potrivit. Puțini din toți ăia pe care-i auzi sforăind mândri, prin găștile lor, „aoleu, era să-l pocnesc pe Cutare, abia m-am abținut”, sau „băi, poate-ți trag un cap în gură”, sunt în stare s-o și facă, ori au făcut-o vreodată. E nevoie de niște sânge în instalație, ceva care-ți îngăduie să spargi fața cuiva, cu toate că Dumnezeu n-a făcut-o ca să fie spartă.

Pe scurt, avortonul imitator al lui Pavarotti habar n-avea de această învățătură verificată cu succes, statistic vorbind. Avea în schimb un meta-fizic și acel dezinhibitor pentru snopeală. Sincer, nu-mi imaginasem asta.

Am ajuns la urgență (și destul de greu acasă) cu amândouă arcadele ciobite, cartilajul trompei înfundat, buzele ferfeniță, doi dinți lipsă. Un pic l-am și admirat, că nu se-ncurcase cu fleacuri, se pricepuse unde să dea. Eu n-am reușit decât să-mi julesc pumnul în catarama lui de curea și să-l mușc de-o ureche…

 

Dar asta-i doar o amintire, un „a fost odată”…

Acum presimt iar că sunt pe cale să intru într-un mare rahat. Pompa de adrenalină demarează după primul gât de tărie, ăla care cumva ar trebui să te pregătească pentru primejdiile mediului înconjurător. Dau roată cu o privire mioapă, prin odaia-doi a cârciumioarei de cartier și-l ginesc din prima pe artizanul următoarei mele belele.

N-avem ochi decât unul pentru celălalt, cale de vreo sută cincizeci de votcă. Bărbatul mă urmărește douăzeci de minute, cu prefăcută indiferență, camuflat în cele mai mărunte, banale gesturi.

Când duce paharul la gură, privirea lui, deși cețoasă, sanchi, mă săgetează prin fanta îngustă dintre sprâncene și buza recipientului.

Când explorează fauna clientelei, exemplare specifice prânzului, asupra mea zăbovește, ca din întâmplare, o secundă în plus.

Chiar când tușește, duce mâna la gură și-apoi, chipurile, se șterge pe frunte, zvârlindu-mi ocheade printre degetele alcătuind un stor mic.

Și ne-nfruntăm unul cu altul, sorbitură după sorbitură.

– Ce zici, Brane? îl iscodesc pe fratele de la tejghea, când mă-ncumet spre budă, îndemnat de sifonul cam rece.

– Nea Dane, îmi răspunde loial, dacă mă-ntrebi de bulangiul care te filează de când ai intrat, află de la mine că ori e gabor, ori are bucurii la mata.

Toate astea mi le transmite și el, firește, ca spionul rus, prin colțul gurii, prefăcându-se că face cu totul altceva. Parcă jucăm toți în „Teroriști de bodegă” seria doua.

– Vezi, să nu intre peste mine cât mă piș…

– N-ai grijă, mă liniștește, decât numai dacă vrea să-l cunoască pe Stan.

Stan e bâtocul scurt, de frasin, pe care-l masturbează sub tejghea.

Mă duc la treburile mele fiziologice, luându-mi răgaz de vreo cinci minute, pentru chibzuială, strategie, alea-alea. În cârciumă nu sunt mulți clienți, ia, cam așa, vreo cinci amărâți, doi plictisiți și-o distrusă. N-ar trebui să mă bazez pe ei dacă inamicul mi-ar sări în cârcă, dar nici nu pot să-mi aștept pensia la budă.

Singurii aliați îmi rămân Bran și Stan. După încă un minut, apreciez că nici n-am nevoie de mai mult.

Revin în odaia-doi. Producția de adrenalină se stabilizează, trecându-mă din starea de panică ușoară în aia de vigilență maximă și reflexe bine ajustate. Pot să gestionez situația. Am chiar și-un mic plan, deși cam vag.

– Nea Dane, mă întâmpină rânjind fratele cârciumar Bran, credeam că mi-ai dat țeapă pe geamlâcul de la pisoar. ‘Ai că s-a tirat gagicul matale.

Într-adevăr – asta mă descumpănește, chiar mă dezamăgește un pic, personajul a dispărut din peisaj.

Cel puțin deocamdată…

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

3 × 2 =