Scurtă cronică tehnico-științifică
Fragment din romanul „Trei într-o rablă”, în lucru

Email

Povestește Papi:

„Era pe la una mie nouă sute opzeșunu, opzeșdoi…

N-aveam internet, ubăr, celular, laptop, feisbuc, card, cablu teve, macdonald. Pepsi numai cu pile, coca cola nici așa.

Dacă te interesa, să zicem, ca simplu cetățean, rezistența la rupere a unui cablu multifilar de înaltă tensiune, diametru cincizeci (distanța între stâlpi o sută de metri), nu era de ajuns să intri pe Gugăl, dând „Enter” cu degetul mic.

Trebuia să abandonezi ieșirile la bere cu gașca, unele de pomină, și să-ți petreci ore în șir în bibliotecă, BCU, BCS, ori cine mai știe ce hrubă, unde, vorba poetului, „pătrunde ziua printre ferești murdare”. Acolo, lumea te șușuia ca să nu tulburi liniștea asurzitoare, singurul zgomot permis fiind fâlfâitul paginilor răsfoite, ca și cum și-ar fi luat zborul vreun liliac buimac, de pe tavan.

De la sine înțeles că dacă erai surprins frecventând un astfel de loc rău famat, șansele de-a mai însoți vreo colegă la discotecă și mai apoi în camera dânsei, de la cămin, scădeau abrupt.

Când plecai de-acasă, erai bun plecat, de capul tău, și asta-mi plăcea foarte tare. Dispăreai în marele oraș, fără să te mai poată găsi niciunul, decât dacă vreau mușchii tăi, ori din întâmplare. Nimeni nu te mai dibuia la telefon.

Care telefon? Până și pagerul  de-abia se inventase și nu și-l permiteau toți, ori pur și simplu nu-l voiau.

În celebra stațiune Doi Mai… (Vai mama voatră, tinerii din ziua de azi, nici de-asta n-ați auzit, n-aveți în cap decât „Vamă, Vamă, Vamă”; aia tot a noastră a fost, v-ați ușurat pe ea, ăștia de trageți pe nas făină, cretă, alea-alea.) În fine, la poșta din Doi Mai se făcea coadă, zeci de inși pentru singurul telefon public, unul care mergea cu mărunțiș, pumni în coaste, ori monezi legate cu o bucată de gută. Tineretul își trezea bătrânii de-acasă, de la București, Iași, Timișoara, ori Craiova, după miezul nopții, să-i anunțe că sunt bine și că mai trebuie să cotizeze, să marce banul. La ora aia, erau cozile mai mici.

Prin căminele Regiei, și multe altele, înflorea bișnița cu calculatoare de buzunar Casio, ori Texas Instruments (care chiar aveau ca logo un Texas minuscul). Dar nu puțini studenți în putere performeau calculele inginerești cu rigle și rigluțe cochete, împotrivindu-se  aparatelor cu butoane precum odinioară samuraii se împotriviseră demni armelor de foc. Prin institutele de proiectare, clădiri, hidrocentrale și uzine prindeau viață sub teurile ce zburdau pe planșete acoperite cu hârtie ozalid, care mirosea a pișat de te trăznea.

Ce mai aveam?

A, da, ziarele și revistele mișunau cu sutele. Încă de pe-atunci se-arătau cam ale dreacu, și se culegeau cu litere de plumb, pe hârtie.

Eram mici copii la poalele munților de invenții, inovații și descoperiri ce ușurau viețile robotizate ale ticăloșilor de imperialiști occidentali. Și de-abia începeam să tragem și noi câte una de coadă, s-o scoatem la iveală, neștiind ce-o să urmeze după aia…”

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

seven − 1 =