Trei într-o rablă
Fragment din romanul „Trei într-o rablă”, în lucru

Email

N-a trebuit să intrăm în Gara de Nord. Pe platforma de la intrarea către casele de bilete ne-am poticnit minunați de „Barul Pamir”. Unde, cine, de când? Care Pamir, de ce Pamir? Nu doar că n-aveam habar despre originea acestui loc extraordinar, dar nu ne interesa nici cât negru sub unghie. În acele zile, astfel de locuri răsăreau și dispăreau cu viteză amețitoare, prea puține izbutind să se-ntipărească pe ceara memoriei.

Noi doar am mulțumit cerului că ni l-a scos în cale, că pare cald și gol și bine garnisit cu sticle multicolore, pe peretele opus intrării. Am dat buzna înăuntru, copleșiți de senzația unei întâmplări divine, cum avea să scrie binecuvântat poetul Ion Mureșan, ani mai târziu:

 „Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate,

apropie de ei o cîrciumă,

căci pentru El e uşor, ca pentru un copil

ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri…”

– Bună ziua, bine-ați venit! ne-a întâmpinat sonor băiatul de la bar. Cu ce vă servesc?

Ne-am așezat, după o scurtă ezitare. Toate măsuțele erau libere, cu excepția uneia, lângă intrare, la care ședea un nene mai vârstnic. După maratonul frigorific al parastaselor, pe care-l îndurasem căutând o cârciumă liberă, faptul ne părea neverosimil.

– O votcă mare! am cerut eu.

– Un Hennessy! s-a grozăvit Dumbrăviceanu.

Am zâmbit ironic. Hennessy în chilia asta? Dar barmanul nici n-a clipit. Cu o jumătate de piruetă a scos din raft sticla corespunzătoare.

– Pariu că-i făcătură? mi-a șoptit René conspirativ. Să vezi cum îl fac de rușine.

Nici n-apucaserăm bine să ciocnim, când lângă noi s-a înființat clientul vârstnic și ne-a cerut voie să zăbovească un minut la măsuța noastră. Ceea ce a și făcut, până să ne dezmeticim.

Prietenia noastră ulterioară avea să ne ofere numeroase astfel de ocazii.

– Poate că vă întrebați de unde vine numele acestui local, a continuat dânsul abrupt. „Pamir”. De unde până unde „Pamir”?

Ne-am înțeles dintr-o singură privire să ne predăm necondiționat, cu condiția ca interlocutorul să nu ne ceară, în schimbul poveștii, să-i achităm consumația. Eram amândoi prea versați în domeniu ca să ne umilim în halul ăsta.

Dar bătrânul a urmat surprinzător.

– Mă numesc Ramin Ahmadi și am fost secretar în ambasada Afganistanului din București, până la revoluția din decembrie 1989. Pamir este un semeț lanț muntos, care străbate țara mea de baștină, precum și Tadjikistanul, Kirghizstanul și Pakistanul. Ba îl întâlnim chiar și prin China. Acești munți…

– Știm și noi despre podișul Pamir, am făcut la școală, l-am întrerupt cam nepoliticos. Și cum de-ai rămas pe-aici, pe la noi?

– Care va să zică, nu ești de-al lui Najibullah? s-a băgat și René, cu un rânjet, dovedind cunoștințe de politică externă.

Omul s-a luminat la față, văzând că țărișoara lui nu e ignorată aici, la aproape patru mii de kilometri depărtare.

– Nu e vorba că… Eu pentru Mohammad Najibullah… poate nu chiar stimă, dar… În fine, să zicem că acum nicăieri nu mi se pare mai bine ca în Românica…

Am tresărit plăcut surprinși. Deși avea un accent ușor aspru, poticnit, vorbea româna fără cusur, iar faptul că zisese „Românica” ni l-a făcut simpatic pe loc.

– Atunci te bucuri c-ați scăpat de ruși?

A zâmbit larg, dar cumva amărui, ca și cum i-am fi amintit de o iubită de mult pierdută.

– A, asta… Asta domnilor, cum să vă spun? Asta e de discutat îndelung, pe îndelete, la o băută mai temeinică.

Deodată, mi-am dat seama că în paharul lui era ceai de fructe, roșu, nicidecum vreun lichior oriental, exotic. De altfel, i-a făcut semn chiar atunci băiatului, să-i repete comanda.

– Știți cum e treaba cu rușii? Treaba pe bune, la nivelul solului, nu cum se întrezărește de la înălțimea cancelariilor. Înapoiații ăștia măcar știau până unde se cuvine să-l calce în picioare pe țăranul afgan sărac lipit, știau că nu-i elegant să urineze în cimitir și așa mai departe, ca între oamenii simpli. Dar ferească-ne Cerul să găsească americanii vreun motiv să vină cu guma lor de mestecat, cu poze de femei despuiate, altele de felul ăsta…

Într-adevăr, erau chestiuni demne de-o băută relaxată, pe îndelete.

– Cine știe când ne-o mai scoate viața pe unii în calea ălorlalți, a suspinat Dumbrăviceanu. Numai așa, dacă mai trecem pe-aici și te nimerești matale… Apropo, dumneata cu ce te ocupi acuma? Ești refugiat? Ți-ai tras gagică româncă?

Ramin Ahmadi ne-a surâs iar, ca unor vechi și dragi prieteni.

– Cum cu ce mă ocup? Țin localul ăsta, „Pamir”, nu v-am zis? Cum spunem noi, românii, nu curge, dar pică. Și oricând sunteți bineveniți aici, să mai stăm la un taifas. Băuturile sunt din partea casei, se-nțelege…

Era anul o mie nouă sute nouăzeci, un an care ne-a făcut de multe ori să rămânem cu gura căscată. Iar ăsta a fost și el unul din prilejuri.

– Acuma mă iertați, e musai să merg la o întâlnire cu un viitor asociat. Viață lungă, îmbelșugată, dragii mei. Și mulțumesc că știți despre Pamir.

A plecat.

N-am mai stat nici noi prea mult. Numai de încă un rând, din partea casei. Pe urmă s-a dat o luptă între sfiala de a-l cere pe-al treilea și spaima de-a ieși în ger. În cele din urmă, le-am învins pe-amândouă. Înainte să ne despărțim, am făcut schimb de telefoane, adrese, amici comuni și localuri preferate, să ne putem regăsi cât mai curând.

– Auzi, Danilo? a mai zis René. Era ăla Hennessy cum sunt eu Najibullah.

Și-a fugit după troleu.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

2 + six =