Trei într-o rablă
Fragment din romanu, în curs de apariție

Email

Minunatul o mie optsute și-a dat duhul nu departe de gara Ciulnița, pe-un drumeag prăfos, paralel cu tradiționalul traseu spre mare. Apucaserăm pe-acolo, „ca să evităm aglomerația”. Călători deștepți.

­­– Bate ceva, a zis Paulică, așa cum îi șade bine oricărui maestru șofer, ale cărui urechi sunt lipite de chiulasa motorului și care simte în tălpi vibrația vieții mecanice.

– Bate Steaua pe Dinamo de le sună apa-n cap s-a înveselit René, dar Paulică n-a gustat gluma.

Bătea, nu bătea, se-auzea nu se-auzea, mașinoiul și-a dat duhul în dreptul unor silozuri cu alură de fortărețe, lângă care o gașcă mare de copii jucau finala Cupei Campionilor la fotbal. Imediat au luat pauză și s-au înghesuit în jurul nostru.

­– S-a stricat, nenea?

– Vreți să vă-mpingem?

– Îl chem io pe tăticu’ cu tractorul.

René și cu mine ne-arătam prietenoși, cum se cuvine să fii în mijlocul unei civilizații străine. Paulică, în schimb, a prins să-i alunge cu gesturi și pâsâituri, ca pe un roi de țânțari sâcâitori.

După ce s-a ridicat capota motorului și ne-am holbat un sfert de oră la șerpăria de țevi, Paulică, singurul îndreptățit să-și dea cu părerea într-o asemenea conjunctură, a emis ipoteza de lucru.

– Trebuie să-l sunăm pe Papi.

Nu făcuserăm decât optzeci de kilometri. Era încă devreme, dimineața, și soarele încă nu prinsese putere. Dar ne-așteptam la tot ce se putea mai rău, având în vedere că ne găseam în stomacul Bărăganului.

– Băi băieți, a demarat René niște proceduri diplomatice, unde e un telefon public pe-aici? La gară?

Loturile de fotbaliști au izbucnit într-un râs general, dement, cu lacrimi, tăvăleli și chirăituri. Printre sughițuri, unul pe care părea că l-au ales purtător de cuvânt, ne-a lămurit că telefoanele publice pe o rază de douăzeci de kilometri, inclusiv cele din gări și halte, fuseseră smulse din pereți încă de la revoluție, suspectate că ar adăposti fabulosul mărunțiș al statului comunist.

– Dar vă duc eu la primărie! s-a băgat iarăși în față puștiul care mai devreme ne oferise tractorul lui tac-su. Acolo sunt grămezi de telefoane.

S-a format instantaneu un alai zgomotos, în fruntea căruia posomorâtul Paulică și cu mine – prudent, nu prea dispus să mă las adorat, înaintam poticniți, trași de mâini și de haine.

René a rămas să păzească mașina, și să lectureze câteva capitole din „Tractatus”-ul lui Witgenstein. Dar fiindcă puștii rămași l-au tot rugat, au încins împreună „miuța la o poartă”, cu el portar, firește. A luat o căruță de goluri, însă a învățat și câteva înjurături noi.

Am ajuns la consiliul local.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

seventeen − 14 =