Povestea împăratului Votca
Basme culinare românești

Email

Ca admiratori ai gastronomiei, strâmbăm elegant din nas când servim zicale precum „mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie…” Și totuși… Dacă sunt de înghițit, poate ar merita și licorile o… dușcă de comentariu. Un exemplu de abordare ar fi tema: avem o băutură națională? Ceva specific, inconfundabil? Și dacă  răspunsul e în ceață, facem ceva ca să-l scoatem de-acolo?

Să luăm exemplul marilor bărbați. Marii bărbați ai lumii ajung votcă. Stalin, Gorbaciov, Rasputin. Dacă-ntrebi un cetățean de pe stradă despre Rasputin, te ia la un păhărel. Dar nu toți au scos-o la capăt. Lenin, de pildă, n-a reușit să ajungă votcă. S-a zbătut pentru electrificare, a strigat „învățați, învățați, învățați”, a dat poporului de băut, dar n-a băut el însuși de ajuns.

Dracula da, ăsta s-a descurcat. A dat țepe la tot poporul, și-a uitat portofelul în mijlocul drumului și s-a întors după un an să-l ia, ce mai chiolhanuri trăgea! Au prins oamenii drag de el și l-au făcut votcă, dar cu numele lui de scenă. Altfel, cum ar fi sunat: „meștere, adă-ne și nouă câte o sută de Țepeș și patru Cola, că ne grăbim”?

Popoarele învață să-și iubească eroii. Rușii și-au cinstit marii bărbați dând numele lor unor sticle de trei sferturi. Stolicinaia, Gorbi, Elțîn, Rasputin… Te ia spaima când te gândești ce-ar trebui să fii în viață ca să-ți vezi numele pe o sticlă de un litru… Cosmonaut? Și-așa, muncești de-ți vine rău ca să-i împaci pe marii oameni din sticle cu o măslină, o feliuță de brânză, niște kaizer…

Românii au inventat odinioară „Săniuța”. De-aia nu ne merge nouă bine, că nu știm să ne botezăm votca. Auzi, „Săniuța”! Încă nu știm al cui nume îl poartă această licoare populară. S-ar putea totuși ca Săniuță ăsta să fi fost vreun mare bărbat al neamului, vreun dac, un cneaz, ceva. Am să iau din nou la întors cartea de istorie, să mă lămuresc.

Să ne întoarcem la marii bărbați ai lumii… Columb, Leonardo da Vinci, Neil Armstrong, Arnold Schwarzenegger, adică tot ce-a dat omenirea mai distins, își așteaptă rândul pentru a accede pe etichetele sticlelor de votcă. Oamenii nu-și mai doresc gloria așa, de amorul artei. Culmea gloriei este, în vremurile noastre, să ajungi pe meniurile marilor restaurante. Simți cum devii totuna cu istoria, ce sentiment înălțător! Visul viselor: să ajungi votcă bună și alții să te bea. Să urmeze calea pe care ai deschis-o, să știi că ai lăsat ceva în urma ta.

Napoleon a câștigat zeci de bătălii, a ajuns la piramide și până în inima Rusiei. Însă n-a reușit să fie votcă. A ajuns în schimb coniace. Eu, dumneata, nu suntem Napoleon. Noi la ce ne-am putea aștepta?

E bine totuși să nu abandonezi niciodată speranța. Viața e o bătălie fără odihnă. O bătălie la capătul căreia poți deveni votcă. Sunt oameni care se luptă toată viața și nu reușesc să ajungă decât țuică de prune sau rachiu de drojdie…

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

15 − twelve =