Fata de pe trotuar
Fragment din povestirea omonimă, în pregătire pentru un sfârșit de august

S-au dus de-atunci treizeci și trei de ani…

O zărisem încă de când mă pregăteam să traversez strada George Călinescu la intersecția cu Carol. Tropăiam mărunt și blestemam semaforul, că nu se mai schimbă. Dar îl înjuram rânjind cu gura până la urechi.

Începuse un martie scârbos, cu o ticăloasă de zloată care se urca pe carâmbii încălțărilor și-și dădea drumul în șosete, clipocind acolo până la moartea degetelor. Nu că în lunile din urmă m-aș fi bucurat de altceva. Iarnă de București, cu palme de lapoviță peste ochi și mașini în fază terminală, gemând acoperite cu noroi, printre troienele înnegrite de eșapamente.

Da, o văzusem de la vreo sută de metri, fiindcă între mine și ea nu se rătăciseră decât cinci, șase trecători nefericiți. Eu însă, spre deosebire de ei, aveam sufletul atât de ușor că aproape mă smulgea din bocanci, să mă ridice deasupra tuturor, ca un balon cu aer cald.

Pe vremea aia nenorocită, ea purta un costumaș cu fusta foarte scurtă, două palme peste genunchi și-un sacou destul de strâmt ca să se muleze pe minunățiile de sub bluza din pânză albă. Luase poziția fotomodelului profesionist, cu un picior în fața celuilalt (Doamne, ce picioare…) și puțin îi păsa de urgia care ne dădea târcoale.

Semaforul s-a făcut verde pentru pietoni, iar eu m-am apropiat cu pas vioi. Mai aveam zece, doisprezece metri și atunci patronii, ori colegii frumoasei, au dat năvală pe ușa din dreptul ei și-au înhățat-o ca-n filmele cu mafioți. Mi-au răpit-o de sub nas, ducând-o înăuntru cât ai zice pește, la subsuoară, căci era firavă, ușurică. Altul în locul meu ar fi rămas șocat. Dar eu nici n-am clipit. Am ajuns în dreptul ușii ferecate cu arabescuri de fier forjat și-am intrat la rândul meu, fără frică…