Ciorba de pește
Fragment din romanul „Trei într-o rablă”, în curs de apariție

Email

Chiar pe la intrarea în Medgidia, când deja simțeam apropierea mării, ne-am repezit hămesiți într-un fel de birt. Pe firma de la poarta curții înțesate cu mese goale scria mare „Ciorbă de pește, mici, bucătărie tradițională românească”. Ori, la așa ceva nu poți să reziști.

Am intrat așadar să luăm o masă tradițională românească.

– Bine-ați venit! ne-a strigat din casă un om ascuns, probabil proprietarul. Luați loc, simțiți-vă ca acasă!

Asta nu puteam, acasă neavând de prea multe ori la dispoziție un ceaun cu pești gustoși.

– Cu ce începem? a întrebat Aurică frecându-și palmele.

– Întâi ne spălăm pe mânuțe, ca oamenii civilizați, l-a atins din nou René. Pe urmă cerem meniul.

– Băejnebun… l-am temperat. Meniu aici? Voi faceți ce vreți, eu iau o ciorbă de pește că deja îmi plouă-n gură.

– Patru ciorbe de pește să fie atunci! a decretat Papi.

I-am strigat comanda omului ascuns în casă, căci ne cam sfiam să dăm buzna așa, în spațiul lui intim, și n-am avut prea mult de așteptat.

Ăsta era într-adevăr un birt unde aveau o grozăvie de ciorbă. Femeia care ne servea băga vârful degetului mare în farfurie, nu mult, doar cât să nu-i scape şi să-i dea dea gustul specific, delicios.

– Poftă bună! ne-a urat René.

Cred că era o urare sinceră la care am răspuns politicoși.

Ciorbița s-a dovedit nemaipomenită.

Personal, aș mai fi avut nevoie de niște sare, însă am ezitat o vreme fiindcă, se știe, când aude bucătarul că bunătatea pe care tocmai ți-a preparat-o și ți-a servit-o din inimă ți se pare cam nesărată odată se indispune. N-are rost să indispui un om, punându-i la îndoială priceperea și talentul, dacă nu e neapărat nevoie, să zicem o chestiune de viață și de moarte.

Dar cât mă uitam eu la dânsa, mâncarea, vorba ceea, se sleia în farfurie. În cele din urmă, mi-am luat totuși inima în dinți și m-am încumetat la intrarea în casa de unde proveneau fierturile, locul unde se petreceau minunatele taine ale „bucătăriei tradiționale românești”.

– Sare? s-a minunat omul ascuns, pe care nici acum nu-l puteam dibui. Caterino, vezi fă că n-ai sărat ciorba lu’ domnu’…

Am simțit sarcasmul de care mă temusem. Nu cumva chiar degetul pe care-l vârâse în farfurii era o solniță naturală, fără conservați adăugați, fără prostiile cu care civilizația modernă, mai cu seamă aceea occidentală, își otrăvește consumatorii? Poate că, orășeni prea blazați odată cu trecerea vremii, nu ne mai dovedim capabili să deslușim cu adevărat cuprinsul acestui „tradițional” în toată bogăția lui.

Niște mormăieli neinteligibile au urmat din aceeași sursă nevăzută. O clipă mi-am imaginat un pitic din basme, un bucătăraș pitit după oale ca să-și facă vrăjile ce-i țineau loc de rețete.

Dar cu ocazia asta am mai observat câteva lucruri interesante:

O altă doamnă, colegă cu aceea care ne servise la masă, o doamnă extrem de eficientă, făcea porţiile pescărești, pentru felul doi tradițional. Lua o bucată de pește, un pătrunjel, trei felii de lămâie și doi pumni de cartofi natur. Cu pumnul, firește. Le aranja pe farfurie, cu simţ estetic, şi porţia era gata. Apoi se apuca de alta. A făcut trei porții „cât ai zice pește” și pe urmă s-a așezat la o pauză de țigară. Era o plăcere s-o priveşti.

M-am înapoiat la masă și le-am povestit tovarășilor mei de popas ce bunătăți ni se pregătesc la felul doi.

– Aoleu, abia aștept peștele ăla! s-a bucurat Aurică. Dacă n-aș fi șofer, cel mai mult mi-ar plăcea să fiu rechin.

L-am privit toți întrebător.

– Sau, mă rog, a șovăit el, văzând că nu zâmbește nimeni, orice pește răpitor. Nu pricepeți? Răpitor… mănâncă pești… îmi place…

Ne considera pesemne niște încuiați.

Între timp, femeia care făcuse primele trei porții, a ieșit din casă, a luat o mătură de nuiele şi i-a ars un măturat prin curte de n-a mai rămas un singur fir de praf la locul lui. La sfârşit, a apucat o cârpă din găleata mopului, a stors-o de-a pârâit şi-a făcut lună treptele de la intrarea în casă. „Halal femeie!” ne-am zis. Ciorba tradițională care se odihnea deja în burțile noastre ni s-a părut atunci de zece ori mai gustoasă.

Doamna bucătăreasă a lăsat cârpa, și-a dat să termine ultima porție de la felul doi: un pește, un pătrunjel, lămâie, doi pumni de cartofi. Pumnii ei erau impresionanți.

– Un moment, vă rog! a strigat atunci René.

Trebuie să recunosc că ne-a surprins până și pe noi. S-a dus la dânsa şi-a rugat-o, pe tonul cel mai calm cu putință, să se spele pe mâini înainte de-a porni la alcătuirea porţia lui.

– Păi m-am spălat, n-ai văzut? s-a mirat doamna. De câte ori vrei să mă mai spăl, Doamne iartă-mă?

A urmat un lung moment de tăcere.

Noi, ceilalți, oscilam dureros între a-l susține pe tovarășul nostru de drum sau a da dreptate logicii doamnei. Din fericire, în clipele acelea de tensiune, René însuși a lăsat capul în pământ și s-a întors abătut la masă. Așa a fost bine pentru toată lumea. Dacă am fi insistat, oamenii aceia primitori, piticul invizibil, femeia cu solnițe în degete și bucătăreasa-cea-mai-spălată-pe-mâini ne-ar fi luat drept unii dintre mofturoşii care, dacă n-au altceva mai bun de făcut, găsesc noduri în papura bucătăriei tradiționale.

De ce mi-am amintit povestioara aceasta, când țara și oamenii ei se confruntă cu sumedenie de probleme într-adevăr grave, de răscruce? Drept să spun, habar n-am.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

two × 4 =