O mână de om
Fragment din romanul „Trei într-o rablă”, în curs de apariție

Aurică:

– Ca orice ins normal, am strâns şi eu la viaţa mea ceva mâini. Dacă oamenii ţi le întind, ce poţi să zici? Le-apuci şi faci ce ai de făcut.

Danilo:

– Am strâns tot felul de mâini. Mai mari, mai mici, mai curate, mai murdare, mai vioaie, mai leneşe, mai uscate, mai asudate.

René:

– S-a întâmplat să strâng uneori picioare care mi-au fost întinse pe post de mâini. Sau copite. Asta nu-i o problemă, dacă nu-ţi dai seama pe moment.

Papi:

– Am strâns multe mâini de oameni obişnuiţi şi mai puţine de oameni mari. Oamenii mari au, în general, mâini mici, cu care fac lucrări mari. Oamenii mici au căpătat mâini mari, cu care pot să apuce mult.

Aurică:

– Se zice că poţi cunoaşte omul după felul în care îţi dă mâna. Nu că mă laud, dar măcar o abilitate tot am căpătat în materie de mâini: pot ghici ce crede despre mine unul care-mi trage o palmă.

René:

– Deosebesc o strângere leşinată, fără chef, de una energică, tip menghină. Să citesc gândurile prin buricele degetelor nu sunt în stare. Sentimente, mai treacă-meargă. Un prieten mi-a adresat odată „o caldă strângere de inimă”.

Danilo:

– Sunt unii care-ţi oferă numai unghiile. Dai mâna cu individul şi ai un sentiment de frustrare. Parcă ai lansat momeala lângă ditamai rechinul şi scoţi din apă o hamsie. Când mi se-ntind doar vârfurile degetelor mă reped să prind şi restul. Urmează  lovituri în cot, degete scrântite, scene comice.

Papi:

– Cel mai mult îmi place ăla care se uită în altă parte când dăm noroc. Un prieten ne face cunoştinţă, iar insul cu pricina îl privește pe el, nu pe mine, în timp ce-mi scutură mâna. La mine nici nu se uită, nici nu mă vede, dar dacă i s-a întins o mână, ce să facă? De parcă mâna ar fi ieşit brusc din neant.

Aurică:

– Când iau sfârșit prezentările, eu unul suflu uşurat și zic mersi că nu mi-au prins mâna în vreun toc de uşă…