Un talcioc cât lumea
Din volumul „Români în vorba goală”

Talciocul nu este altceva decât cartea de istorie a întâmplărilor trăite de un ins în ultimii douăzeci de ani, câtă vreme a mai avut ceva de vânzare.

Este muzeul tehnic al familiei sale care, vai şi-amar, deşi s-a ancorat şi cu dinţii în sinergia faptelor, n-a eludat câtuşi de puţin meandrele concretului (observaţie simplă, mustind pe vremuri de înţelepciune populară, a unui fost preşedinte de România).

La rigoare, un raid prin talcioc echivalează cu scufundarea prin straturile geologice ale societăţii ajunse la cota maximă: societatea de vânzare-cumpărare, dar mai mult de vânzare, căci banii s-au cam dus.

Totul poate fi pus pe tarabă. Un bun prieten al meu a văzut scoasă la licitaţia publicului de gură-cască (printre care, să ne-nţelegem, mişună incognito numeroşi cunoscători) o sticlă în care mai erau două degete de votcă. Ei, dacă am ajuns să ne comercializăm şi pasiunile, vă daţi seama!

Una dintre năzuinţele naţionale este un talcioc uriaş la care să-i batem pe bulgari, albanezi şi mongoli. Un talcioc la care superputerile industrializate, după ce s-au dezvoltat fără cap şi-au sărit calul modernizării fără să-şi ia măsuri de precauţie, să apeleze disperate pentru nişte şuruburi de şase, de pildă, indispensabile forţelor aeriene. Ei nu le mai fabrică de mult, dar la noi le pot găsi printre șaibe și garnituri, pe orice tarabă improvizată de un tataie care ştie el bine că „aşa ceva nu se mai face”.