Sărbătoarea lui Morlovacelmare
Fragment din romanul „Trei într-o rablă”

La Sinaia, cum ar veni ca și acasă, am nimerit (nici mai mult, nici mai puțin) în plină ceremonie de pensionare.

Eram pe la intrarea în oraș. Aurică a greșit drumul, derutat de indicațiile noastre tot mai competente și-am nimerit în curtea unei foste fabrici. Acum nu mai erau decât niște clădiri părăsite, numai bune pentru zbenguielile foștilor angajați, bucuroși ca puștanii prin șantierele abandonate.

Ne-au întâmpinat îndată vreo treizeci de bărbați și femei, în fruntea cărora se remarca un muncitor bătrân, dar chipeș, ca la vreo doi metri și-un pic. Se fălea cu vechea sa haină de lucru, o salopetă croită odinioară pe comandă, care încă îi rămăsese fidelă.

– Poftiți, poftiți, ne-a îmbiat acest Yeti al fostei industrii locale. Bag de seamă că v-ați rătăcit, altfel ce să căutați pe-aici? Dar ați nimerit la țanc, azi sărbătorim închiderea oficială a fabricii și prima mea pensioară. Așa s-a nimerit. Trebuie neapărat să beți o tărie cu noi, apoi să duceți la București veștile despre mine și despre fabrică.

Ne-am bucurat că întâmplarea ne-a scos în cale o astfel de festivitate. Iată, ne-am zis, în vâltoarea prefacerilor, de care mulți se tem că vor răsturna lucrurile din firea lor, așezându-le cu susul în jos, încă se mai petrec acelea firești, pline de semnificații și căldură umană. În cazul de față, recunoașterea cu dragoste colectivă a trudei de-o viață, la capătul căreia un semen al nostru se va desfăta în binemeritată tihnă.

– Dar cum te cheamă, voinicule? l-a întrebat Papi cu simpatie. Și ce-ai primit cadou de pensionare, din partea foștilor colegi, un ceas de aur?

– Morlovacelmare îmi zice mie, i-a răspuns uriașul, pricepând că are în fața lui cel puțin un egal al eroului ce fusese el însuși. Se scrie într-un singur cuvânt. La fel e și-n buletin numele meu de familie, abia le-a încăput.

A izbucnit într-un hohot colosal, de ne-a luat cu tremurici ca pe tovarășii lui Ulise în grota ciclopului Polifem, când se pregătea să-i înfulece de vii.

– Așa. Petrică Morlovacelmare, lăcătuș reparații pompe. Cadoul urma să-l primesc chiar acum, dar nu cred să fie un ceas, că nu-și permit colegii. De aur nici atâta, doar dacă n-or avea niște soacre cu dinți prețioși…

Și iar a dat capul pe spate și-a râs înfricoșător.

– Dar poftiți la masa noastră! ne-a îmbiat unul din cei de față. Serviți un mezel, o țuică de Văleni!

Țuica aia era mai mult de corcodușe, poate din preajma Vălenilor.

– Tot e bine că nu-i de șubă, a zâmbit Papi. Asta-i o adevărată petrecere de oameni ai muncii.

Într-adevăr, pe câteva uși puse cap la cap, acoperite cu rogojini, supraviețuitorii clasei muncitoare ai răposatei întreprinderi așternuseră toate bunătățile din lume. Salam de vară, ceapă, pâine neagră ruptă cu mâna, brânză de la un cioban milostiv, o tablă de slană, niște varză murată de anul trecut, pesmeți de armată, câteva conserve de fasole cu costiță, nuci și bere, multă bere. Iar ca desert niște mere pădurețe și bomboane de la băcănie, care se lipiseră una de alta într-o pungă de hârtie. Nu era nicio supărare, mesenii nefiind dedați la dulcegării.

– Hai noroc, Petrică! a închinat unul din ei, care poate era vreun maistru, ceva, că prea le îndruga bine. Ai muncit cel mai mult din câți s-au perindat prin fabrica asta, ai ieșit cu cea mai mică pensie din istoria mondială a pensiilor, dar ai scăpat cu viață și poți să bei cu noi o țuică. Să ne trăiești!

Și petrecerea a-nceput fără alte mofturi.

Nu erau lăutari, însă organizatorii se pricepuseră să repare un mic aparat de radio pe tranzistori și prinseseră un post cu muzică, inclusiv gâjâiturile paraziților. Maneaua modernă avea să se impună mai târziu. Deocamdată oamenii ăștia cu bărbi plumburii de patru, cinci zile, mai obișnuiți cu barosul decât cu furculița, se mulțumeau cu niște Depeche Mode și-un pic de MC Hammer („Have You Seen Her”). Ciuliseră urechile, ospătându-se cu înghițituri mari, icnite, iar mai încolo, după destulă „țuică de Văleni”, aveau să și danseze un pic, doi câte doi.