Marea carte vine!

Luna trecută mă hotărâsem să scriu o Mare Carte. O asemenea decizie e foarte greu de luat în viaţă, cel puţin când o iei prima oară. Nu ştii dacă eşti pregătit să scrii Marea Carte, nu ştii dacă ceilalţi sunt pregătiţi s-o citească. Parcă ar fi o premieră că un Homer se naşte în afara epocii lui Homer?

Neavând la ce să te raportezi, pentru că marile cărţi ale celor din jur nu sunt chiar atât de mari, nu ştii nici cât trebuie să fie de mare. Cu numărul de pagini nu-i o problemă. Mai stai nopţile, mai bei o cafea, îţi mai iei ajutoare, prieteni, rude… O scoateţi. Dificultăţile sunt însă o chestiune de alură. Să fie Marea Carte una monumentală? Să fie scriitura masivă, stilul – un transatlantic, capitolele – spărgătoare de gheaţă, traversând maiestuoase oceanele criticilor, care se bălăcesc neputincioşi cu răţuştele lor gonflabile? Să fie, dimpotrivă, Marea Carte mai mult zveltă decât solidă? Înaltă, fragilă, filigranată?

E greu să te hotărăşti pentru prima. La următoarele, deciziile sunt mai simple. Şi uite aşa se face că în curând ai un raft plin cu Mari Cărţi.

N-aveam niciun subiect în cap, dar nici asta nu era o problemă. Citisem undeva că dacă vrei să faci ceva, principalul este să stabileşti când, nu cum. Subconştientul tău o să găsească singur cele mai bune căi pentru atingerea ţelului. Aşa şi zicea, parcă: „mai întâi fixaţi-vă un ţel”. Am lăsat deci subiectul Marii Cărţi în sarcina subconştientului. Să facă și el ceva, căci eu unul mai aveam şi altele de rezolvat. Mi-am închipuit că la vremea când celelalte trebuşoare ale mele or să fie gata, voi avea pe masă şi un subiect nou-nouţ, numai bun de scris.

Habar n-am ce s-a întâmplat.

Ori că subconştientul ăsta era cam puturos… Ori că n-am ştiut să-l cointeresez… Ori că pur şi simplu avea altceva mai bun de făcut, după vreo cinci zile, când să mă apuc de Marea Carte, tot n-aveam un subiect. L-am dat naibii de subconştient. O să fie o Mare Carte despre oameni şi viaţă.

Auzind asta, toţi necunoscuţii din cartier au năvălit să-mi povestească vieţile lor. Nu mai făceam nimic decât să deschid şi să închid uşa după ei şi să-i ascult ore în şir. Parcă eram birou de audienţe. Din păcate, deşi m-am lăsat prins de unele dintre povestiri, am uitat să-mi notez marile lor subiecte.