Șuriul albanez
Fragment din romanul „Ia-ne viețile, Angel!”, în curs de apariție

Desupra lui, cum îl scruta cu capul dat pe spate, Roemeens vedea cerul nesfârșit, dincolo de închipuirea omenească. Nu-l puteau cuprinde inși cu carte multă, antrenați să viseze cu ochii deschiși, unii din ei în stare să înalțe munți de bani cu visele astea. Darămite unul ca el, găsit după niște tomberoane, crescut pe stradă, mai obișnuit cu bătaia decât cu pâinea.

Îl simțea însă mai mult decât oricare din ceilalți. Îl simțea cu sufletul, dincolo de substanță. Carnea lui, oasele, sângele toate erau impregnate cu văzduh străveziu. Ar fi putut sta nemâncat un an, fără apă, să nu respire ore întregi, numai să vadă cerul, să-l știe acolo, ocrotindu-l, ademenindu-l.

Așa e când ți-e sortit să nu ieși cu lunile dintre patru pereți. Pare că deodată e cu putință să-ți crească aripi și s-o pornești haihui prin înaltul bogat.

Era cel mai frumos ceas al zilei. Adia un vânt plăcut, slab, care cumva se cățărase peste zidul cenușiu, purtând cu el dinspre sat tot ce-și puteau închipui bărbații ăștia, chestii care lipsiseră cu totul din viețile lor în ultimii ani. Un pachet de miresme și zgomote slabe – fân cosit, friptane sfârâind pe grătar, cocoșul bătăios, porți și garduri scârțâind stins. De-ajuns să închizi ochii și să-ți închipui că ești acolo. Ori în altă parte, aiurea.

Dar ești aici.

Și simți, tocmai din celălalt capăt al curții, de lângă intrarea în Corpul B, privirile lacome ale verilor Destani, de la o săptămână la alta mai hotărâți să-ți ia viața.

Roemeens mai zăbovi o bucată de vreme pe latura sudică a perimetrului, acolo unde puteai strânge cât mai mult soare și aer curat înainte de-a reveni între pereții monotoni, pentru o seară și o noapte cu nimic deosebite de toate celelalte. Îi privea la rândul său, fără să se ferească, trebuia să le arate că e cu ochii pe ei și că nu se teme. Altfel, orice amărăștean din curte s-ar fi încumetat să-l lovească, ori să-l scuipe, doar ca să le arate fraților că-i respectă.

De obicei, Agim și Ilir băteau curtea în lung și-n lat, împărțind înjurături și palme, ici-colo, necesare păstrării teritoriului. Numai când puneau la cale „o lucrare”, cum stăteau lucrurile acum, se plantau în preajma intrării. Ar fi putut astfel, când se dădea semnalul de încheiere a pauzei, să se așeze în spatele lui la rândul care înainta încet. Iar acolo…

Părea c-a venit, în sfârșit, ziua cea mare. I-ar fi fost simplu să se ducă la unul din gardieni, să-i povestească cele ce urmau să se petreacă. Ar fi fost separați, pe el l-ar fi dus de unul singur în celulă, chiar dacă nu-l credeau, fiindcă paza bună trece primejdia rea.

Și mâine? Și restul zilelor?

E de-ajuns să te arăți slab o dată, ca să atragi haita de hiene. Și-apoi, nu astfel se fac lucrurile. Noi suntem dintr-o lume, gardienii din alta. Cele două lumi se întrepătrund, dar nu se amestecă.

Roemeens se întinse nonșalant în soarele generos, depărtând brațele. Inspiră cu voluptate aerul șesului care se întindea dincolo de zid. În turnul de pază, unul din oamenii cu puști îl arătă amuzat colegului său. Regulamentul de ordine interioară nu-i dădea voie să se întindă la fel, oricât ar fi tânjit s-o facă.

Porni hotărât spre intrarea clădirii, înregistrând tot ce se petrecea în jurul său, micile schimbări în grupurile tradiționale, vorbele, gesturile. Când mai avea vreo zece, cincisprezece metri până la ei, verii Destani, care până atunci șezuseră pe vine, cum vor fi fost obișnuiți în vreun sat de-al lor, din Albania, se ridicară încet. Lui Ilir abia începuse să-i mijească o mustăcioară de care pesemne se arăta mândru, fiindcă își tot trecea limba peste ea. Agim era mai mare cu zece anișori.

– Destani, vorbi Roemeens, nu prea tare, ca să nu-l audă gardianul cel mai apropiat.

Tânărul își umflă pieptul strâns într-un maieu gen Bruce-Willis-greu-de-ucis, evidențiind rezultatele orelor de tras la fiare.

– Care-i treaba, rumânu cacat?

Se borșise într-o neerlandeză mai mult decat aproximativă, rezervată mai degrabă comunicării cu paznicii decât cu pârnăiașii de prin curte, ca să-i arate că nu dă doi bani pe renumele lui de dur. „Roemeens” i se zicea de multă vreme, dinainte să nimerească aici, la Lantin, și normal că tot ce e trecut în dosar ajunge iute la urechile cui e tare. Era un titlu, o reputație. Tocmai de-aia, albanezu nu voia să rostească porecla.

– Taci, găoază, îi răspunse în aceeași limbă amestecată, scuipând într-o parte. Nu vorbesc cu tine, copil de muci. Agim, bărbate, cu tine am ceva.

Cei aflați la mai puțin de trei, patru metri, se dădură un pas în spate. Care erau departe, dar văzuseră că se întâmplă ceva, se apropiară. Răfuieli se petreceau destule, într-un fel sau altul, însă asta promitea să fie ceva mai de soi, un fel de meci la categoria grea.

– Ce vrei? spuse Agim cu un soi de blândețe, care numai pe unul bătut în cap ar fi putut să-l înșele.

Roemeens își dezbrăcă bluza încet, ca un stripper, îngăduindu-le tuturor să-i evalueze brațele subțiri, dar vânjoase, acoperite cu tatuaje de Rahova. Beciul, nu cartierul.

Agim Destani râse sincer, imitat de câțiva din public.

– Ne-ai adus oase? Vrei la mâncare, rumânu?

Alte râsete.

– Nu vreau mâncare, Agim, urmă Roemeens calm. Vreau să rezolvăm ce cauți tu, între noi, ca bărbații. Nu mai împinge în față copilul ăsta jegos, fără puțică în nădragi. Poate pățește ceva.

Atâția ani prin pușcării îi aduseseră, pe lângă liniște, niște înțelepciune cu care putea citi oamenii simpli, naivii, băietanii fără judecată. Și acum socotise bine.

Ilir mugi scos din minți și-l dădu la o parte pe frate-su, care ca forță nu i se putea împotrivi. Era de două ori mai solid.

– Tu… tu… eu… te…

Și nu mai putu continua, din cauza spumelor care-i umpluseră gura, dând pe dinafară la colțurile buzelor. Băgă în schimb mâna în buzunarul pantalonilor, dând la iveală periuța de dinți pe care un sclav dintre deținuți o frecase nopți în șir de muchia unei plinte, transformând-o într-un șuriu.

Roemeens așteptase asta. Totul se petrecuse în două secunde, fără mișcări bruște, fără zbierete care să atragă atenția gardienilor. De sus, omul cu pușca nu vedea decât doi deținuți înjurându-se pesemne printre dinți, una din acele mici, nenumărate altercații pentru care nu se face gaură în cer și nu merită să strici un cartuș.

Șuriul de plastic nu i-ar fi pus viața în primejdie decât dacă ar fi străpuns burta, plămânii, inima, ori dacă i-ar fi ciupit jugulara. Însă de-asta avea mâini, să îndepărteze loviturile și colecția de cicatrici albicioase de pe antebrațe povestea despre alte întâmplări ca aceasta.

– Ilir, nuk… mai apucă să zică Destani cel mare, o secundă prea târziu.

Mezinul se și apropiase, scrâșnind din dinți, rotind ochii în orbite, cum poate va fi văzut prin filmele dinainte de cariera lui penitenciară că e nevoie ca să înlemnească dușmanul de spaimă. Dacă n-ar fi trebuit să fie atent, Roemeens s-ar fi prăpădit de râs, căci când nu trebuia să se bată, ori să dea vreo gaură, era un ins deschis la distracții și caterinci. Așa însă, așteptă încordat ca Ilir să-i aștearnă palma ca o cazma după ceafă și să-l tragă puțin spre el.

Din turnul de pază, se vedeau doi amici care aveau să se îmbrățișeze, făcând pace după cât se înjuraseră. Flamandul cu pușcă automată disprețuia discret felul ăsta de nații, care se-aprind și se sting la fel de iute, într-o clipită, pe care nu poți pune nicio bază. Dar corectitudinea politică, de care depindeau în bună măsură și evaluările din preajma avansărilor, îl îndemna să nu lase nimic de ghicit pe fața lui, o mască standard europeană.

Brațul cu periuța ucigașă țâșni, mascat de torsul albanezului, cu un icnet în care pusese toată forța necesară să treacă prin mușchi și coaste până la inima vulnerabilă. Pe urmă, cei din jur aveau să se îmbulzească, îngăduindu-i cuțitarului să se fofileze și să reapară tocmai în celălalt capăt al Corpului B, cu o față mirată, neștiutoare…