Cartea nimicurilor (2)
Fragment din romanul cu același nume, agitându-se pe masa de lucru

Email

This thing called love

I just can’t handle it

This thing called love

I must get ‘round to it

I ain’t ready

Crazy little thing called love…

(Freddie Mercury)

 

Nu încape îndoială că m-a iubit foarte mult, dar e de mirare că după douăzeci de ani de prăpastie între noi ea e în stare să verse aceste lacrimi.

Am iubit-o şi eu, însă mai dragă mi-a fost libertatea, sau, mă rog, ceea ce-mi închipuiam eu la vremea aia că ar fi libertate. A fost, n-a fost, asta e cu totul altă poveste.

M-am dovedit totuşi inspirat, întorcând acea pagină a existenţei mele şi se mai dovedeşte că pentru doamna Vergilescu a fost o amintire dintre cele mai dragi. O privesc plângând şi-aş da jumătate din eternitatea cu care m-am pricopsit numai s-o pot mângâia pe tâmplă cu degete transpirate ca-n nopţile furtunoase de vară, când făceam dragoste de nenumărate ori.

Jimmy, care mi-e şi mai drag, scund şi plin de talente (sclipitor în inginerie, muzică, poezie, desen, filosofie şi arta seducţiei rapide) face o relatare încâlcită a felului în care, sosind în Bucureşti chiar „la momentu’ potrivit”, a aflat despre plecarea mea dintre cei vii şi-a asistat la incinerare.

Pe vremea când împărţeam cu dânsul şi încă doi colegi odăița de cămin, era o minte iscoditoare şi nesupusă. Mai mult, părinţii lui, fiind pocăiţi, i-au provocat spaima instinctivă de cele religioase. Cu toate astea, iată-l încercând s-o convingă pe doamna Vergilescu, la cel de-al treilea pahar de coniac, cât de lipsit de tact m-am dovedit optând pentru transformarea în cenuşă în detrimentul îngropăciunii strămoşeşti. El n-a devenit mai bisericos, ci doar mai cu frica lui Dumnezeu, ca orice om de treabă născut la ţară, în țara asta.

Curând, cei doi se despart.

Așa de repede? Acum douăzeci de ani, noi trei şi alţi prieteni am fi stat împreună zile şi nopţi în şir, să ne bucurăm unii de ceilalţi, să bârfim până-n zori, să-mpărţim ce avem, să dăm frâu ţicnelilor de tot soiul.

Furam iaurt din navetele lăsate noaptea pe trotuar, ne întorceam kilometri pe jos de la discotecă (cum îi zicea pe vremuri clubului). Ba odată, trăgându-ne sufletul în capătul străzii botezate cu numele eroului comunist Ştefan Furtună, înainte de-a apuca spre căminul de fete din „Cihoski”, am vrut s-o pornim chiar în momentul ăla, cu propriile picioare, spre Braşov. Socotiserăm că ne-ar trebui vreo săptămână să ajungem, dar n-avea nicio importanță, soare să fie ziua și lună noaptea.

Iar acum Jimmy şi Andreea se despart după numai două ore. El se duce la gară, să ia trenul spre locul lui natal şi probabil letal, comuna mureșeană Iernut, locul pelerinajelor mele din multe veri (îndrăgostit lulea de o nepoată de-a lui). Doamna Andreea Vergilescu, fostă Popa, pe care numai eu o alintam „Muşchiuleţ” pe când îi adora cu spume pe Bee Gees, se întâlneşte cu soţul. Acesta îi comunică simplu că trebuie să se întoarcă de urgenţă la Călăraşi, pentru treburi ce nu suportă amânare. Ea va rămâne la niște rubedenii de-ale dânsei din Bucureşti până o să se elibereze el. Concediul abia început și se va încheia abia peste vreo lună, cum șade bine la oamenii muncii împliniți.

Doamna Vergilescu bate străzile până pe la orele şapte către seară, când jalea o răpune. O urmăresc imaterial şi uneori mă plasez în faţa ei, prin vitrinele pe care le priveşte fără să vadă ceva. Încerc să schimb înaintea paşilor săi culoarea semaforului, pentru ca măcar cu atât să-i înlesnesc drumurile prin viaţă, dacă n-am fost în stare să-i stau alături mai bine de douăzeci ani.

Ea se gândeşte la mine intens. Cum să spun, în lipsa unei vorbe mai potrivite? De ce se gândește? Habar n-am. Douăzeci de ani n-am ştiut unul de altul şi rănile pe care ni le-am făcut reciproc, ca doi siamezi la separare, se cicatrizaseră frumos. Nu mai prididește să mă pomenească, evocându-mă între şuvoaie de lacrimi (Doamne, ce rezervă inepuizabilă)… Iar eu o urmăresc jumătate de oraş, suferind că nu mă pot arăta ochilor ei asiatici măcar o clipă. Ce se petrece cu lumile astea?

Deodată, o pălește unul din acele fulgere de clarviziune, un spasm mental. De ce să refacă, inutil, cu ajutorul şi prin ochii altora, faptele vieții mele din ultimele decenii, acelea citadine, diurne, sociale? Îi devine limpede şi imperios necesar să afle ce şi cât am iubit-o, dacă numai pe dânsa, ori și pe altele, în ce fel, pe care mai mult, de ce, de ce nu… Ca şi cum ăsta ar fi fost singurul lucru important din viaţa mea, singurul care merită aflat şi înţeles. Ca și cum asta ar fi fost viaţa mea.

Şi, la urma urmei, n-are dreptate?

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

eleven − eight =