Cartea nimicurilor (9)
Fragment din romanul cu același nume, agitându-se pe masa de lucru

Email

Am ajuns în fața importantei filiale CEC, a cărei șefă erai. Faleza era la o azvârlitură de băț și o clipă m-am întrebat dacă n-o să auzim acum „Hai Dunărea mea”. Dar era încă prea devreme. Sau poate prea târziu.

– Aici lucrez eu.

– Aici?

– Aici. Mulțumesc că m-ai condus. Și-mi pare bine c-am stat de vorbă.

– Și mie îmi pare atât de bine… Ce întâmplare ciudată…

– Întâmplare să fi fost?

N-am știut ce să-ți răspund. Întâmplare, nimic altceva, dar dacă ție îți trecuse prin gând că plănuisem totul nu-ți datoram măcar această iluzie de-o jumătate de ceas? Am zâmbit iar, neutru, fără să sugerez nimic și-am încercat să îmbogățesc în ultimele clipe discuția noastră stearpă, să-i dau un sens dincolo de banalitatea înfiorătoare a schimbului de informații.

– Poate ne mai vedem cândva.

– Poate, mi-ai replicat, de ce nu? Poate tot dintr-o… „întâmplare”. Dar ar trebui să vorbim înainte.

– Sigur, sigur, m-am agățat de asta. De exemplu pe mail, pe calculator. Ai calculatoare la CEC, nu-i așa?

– Am, ai râs (în sfârșit). Am tot ce-mi trebuie.

Te-ai apropiat și m-ai pupat pe obraz, a simpatie, dar neconvingător. Pe urmă ai urcat sprintenă treptele clădirii, un bloc comunist făcut înainte de-a termina noi liceul. Am mai stat puțin, cum e politicos. N-ai întors capul. După câteva secunde mi-am văzut și eu de drum.

„Am tot ce-mi trebuie…” Toată ziua am auzit acest ecou și încă după aceea, săptămânile următoare, mă mai pomeneam cu el când mi-era lumea mai dragă. Și pornind de-acolo, țeseam o tapiserie de gânduri, una fără sfârșit, pe alocuri colorată strident, pe alocuri ștearsă, de nedeslușit, înșiruind scene, întâmplări, vorbe rostite și nerostite.

De ce nu-mi spuseseși că-ți iei liber de la socotelile, situațiile și ședințele tale, pentru tot restul zilei, ca să ne refugiem undeva, poate într-un parculeț mai puțin umblat, undeva unde să nu poți fi recunoscută de restul populației giurgiuvene? Lucru imposibil în orășelele de provincie.

De ce nu-ți spusesem eu că o dau dreacu de delegație și te-aștept după prânz în camera mea de hotel, ori chiar spre seară, ori încă o noapte? Ce-ai fi putut spune acasă? Cum ai fi trecut pe la recepția hotelului, unde, fără îndoială, te știau toți?

Ce-mi spuneai, de fapt, înăuntrul tău, în vreme ce buzele rosteau propozițiile de abecedar, în stare să stingă tot, să prefacă erupția unui vulcan într-un ghețar? Oare spuneai ceva, altceva?

Ce-ar fi trebuit să-ți spun, dacă ar fi trebuit să-ți spun, știind că avem doar câteva minute, cum ar fi trebuit să-ți spun?

Habar n-am avut nici atunci, habar n-am nici acum, când încerci cu disperare să recompui din cioburi, scame și firimituri un trecut pe care nu l-am împărțit decât trei ani, fericiți și dureroși, totodată, minunați, dar, Dumnezeule, numai trei…

Habar n-am acum, când dus dintre cele pământești, materiale, mă pot duce în schimb oriunde pe calea timpului, mai puțin în viitorul tău, pe care doar tu îl poți modela acum, în prezent. Și nici în viitorul meu, fiindcă el, fiind nesfârșit, nu e de fapt un viitor. Nu pot schimba nimic în trecut, sunt neputincios față în față cu eternitatea, mă resemnez și-mi trece. Așadar, asta pare să fie veșnicia. O nepăsare fără sfârșit.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

three × two =