Cartea nimicurilor (11)
Fragment din romanul cu același nume, în curs de apariție

Email

Așa s-au dus zilele la Amsterdam, ca un vis frumos, dar scurt și ne-am pomenit în ultima seară dinaintea plecării spre București, disperați să facem una lată, pe care s-o ținem minte toată viața și s-o povestim la bătrânețe ca pe-o năzbâtie prescrisă, care  nu ne mai poate ajunge din urmă.

– Dani, Bebe, Sorică, a zis Silvioara Stoica, fumând visătoare. Ce-ar fi, băi, să mai mergem o datăd la barul ăla, cum îi zicea?  Buster, Bomber…

– „Basten Bar”, a sărit Bebe. Care are o moara de vânt la intrare, luminoasă. Să ne facem muci cu gin și „Amstel”, bravo, Silvioară!

Dar eu știam la ce se gândise ea.

– Și dacă ne ia poliția?

A râs de mine.

– Numai dacă n-ai cu ce plăti, prostane. N-ai grijă, fac eu cinste.

Silvioara avea mulți bani încă din vremea aia. Adevărul e că n-am știut niciodată de unde și nici n-am întrebat-o. De-ajuns că era o fată darnică. Am răsuflat ușurați.

Ne-a convins în numai câteva propoziții. E ultima seară pe care o petrecem în metropola viciilor la liber. Să nu profităm de asta? Ce fel de jurnaliștii curului mai suntem, dacă nu documentăm problema consumului de droguri chiar la ea acasă? E nevoie de sacrificii în slujba viitorilor noștri cititori.

Se pricepea Silvioara să dea din buzele ei mici. Ele îi asiguraseră job după job, care mai de care mai palpitant, de la piaristă pe la vreo zece firme bănoase, de publicitate ori comunicare, până la gazetele pe unde se pripășea sub pulpana ocrotitoare a vreunui șef dispus să-i plătească generos munca puțină.

Lucrurile au mers foarte iute. Am poposit tuspatru la „Basten Bar”, ne-am așezat la masă și-am cerut niște beri. Sorbeam din ele câte un mililitru, de parcă ar fi avut o sută de grade – Celsius, nu tărie. Asta a făcut-o pe fata care servea să ne întrebe „ce puii mei (mă rog, în olandeză) se întâmplă aici, nu corespunde berea, sau cum?”.

Noi am scuturat capetele, asigurând-o în limbajul universal al semnelor că-i cea mai bună pe care am băut-o vreodată. Iar Silvioara a profitat de momentul intim ca să-i dea de înțeles – cu mare greutate, căci toanta de fată nu pricepea deloc de ce ținem să trecem neobservați, că suntem acolo pentru a face o tranzacție… așa, mai deosebită. În cele din urmă a rânjit cu gura până la urechi și, ce crezi, ne-a adul un meniu pe care l-a trântit pe masă. Era o listă numai pentru „iarbă”, frățioare, un milion de sortimente, cu nume care mai de care mai ușchit și mai îmbietor. „Curcubeul viselor”… „Ploaie de aur”… „Sex în lanul de lalele”… Și tot așa.

Mie, ca să-o zic pe-a dreaptă, îmi cam rămăseseră ochii lipți de sexul ăla printre lalele, dar Silvioara, pragmatică, a întrebat-o pe fată, în engleză, cam ce le-ar recomanda unor începători.

– Cât de începători? a replicat fata, dovedind solide cunoștințe în limba lui Shakespeare.

– Cei mai începători.

Atunci ea a pus degetul pe ceva care se numea „Adiere răcoroasă”, ori cam așa ceva. Silvioara a dat din cap și-a comandat patru porții, dar fata a râs și i-a explicat că nu așa merg lucrurile. Trebuie să cumpărăm un pliculeț întreg de „adiere” din aia și drăcia ne ajunge pentru câte doze vrem să facem, mai mici, ori mai mari. Ia banii, dă marfa, te pup, am plecat.

La recepția hotelului de doi bani unde eram cazați, am tratat cu un șmecher care văzuse mulți începători în viața lui. Omul ne-a răsucit trei jointuri din ce-i adusesem și ne-a băgat într-un subsol, nu cumva să-l apuce pe vreunul cheful de scandal și să strice renumele stabilimentului.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

17 + 5 =